Violenţa invizibilă. Despre cazul fostului poliţist care şi-a împuşcat soţia şi fiica

Azi o ştire a ţinut ocupate minute bune televiziunile de ştiri şi spaţii largi pe paginile ziarelor: un fost poliţist şi-a împuşcat soţia cu care se afla în proces de divorţ şi fiica de 20 şi ceva de ani.

În urmă cu o săptămână un român din Spania îşi omora partenera de viaţă însărcinată în luna a cincea după ce a aflat că copilul nu era al său şi că fata voia să rupă relaţia.

În urmă cu mai multe săptămâni citeam despre cazul unui bărbat din Braşov care îşi înjunghiase soţia în autobuz cu mai multe lovituri de cuţit, nesuportând ideea că aceasta dorea să divorţeze.

Ce au toate aceste cazuri în comun? Toate sunt cazuri de violenţă domestică asupra unor femei.

Însă azi detaliile pe larg dezbătute de experţi criminalişti, psihologi şi jurnalişti erau legate de alte aspecte: de funcţia ocupată de criminal în Poliţie şi de permisul acestuia de port armă. La crima de acum o săptămână atenţia publică a fost îndreptată spre faptul că românul asasin luase legătura prin webcam cu tatăl său şi i-a arătat cadavrul iubitei. Nici un cuvânt despre violenţă domestică. Nici un cuvânt despre violenţa asupra femeilor. Cum e posibil totuşi să nu vadă acest lucru?

De ce continuă jurnaliştii să vorbească despre „crime pasionale” (ca şi cum pasiunea, iubirea ar fi cauza crimei, nu controlul şi dominaţia asupra victimei)? Cu părere de rău observ că azi expertul criminalist Dan Antonescu a spus pentru Evenimentul Zilei că „fostul poliţist Nelu Gruia a suferit o nebunie temporară”. Dacă era „nebunie temporară” poliţistul n-ar mai fi avut răgazul să scrie o scrisoare de adio pentru rude.

Violenţa asupra femeilor provine din relaţia de putere inegală dintre cele două sexe, relaţie în care sexul masculin deţine rolul dominant şi de control. În mod tradiţional se consideră că este legitim ca, atât în cadrul familiei, cât şi în societate, bărbaţii să deţină puterea, putând folosi inclusiv violenţa pentru a se impune. În ultimele decenii s-au făcut paşi importanţi înspre egalitatea între genuri dar nu suficienţi, astfel că femeile, din păcate, continuă să sufere pe scară largă diverse forme de violenţă, fizică, psihică, simbolică şi economică, în familie şi în afara ei. Iar aceste acte rămân deseori nepedepsite şi ascunse. Mii de femei sunt bătute şi terorizate psihic, împreună cu copiii lor, în spaţiul domestic. Sute de femei sunt violate sau agresate sexual şi doar puţine au curajul să depună plângeri împotriva agresorilor pentru că trăim într-o cultură în care victimele sunt învinovăţite şi blamate deseori în astfel de cazuri („s-a îmbrăcat provocator”, „avea fusta prea scurtă”, „cine a pus-o să se urce în lift cu un necunoscut?”). Multe alte femei sunt nevoite să presteze servicii sexuale în schimbul păstrării locului de muncă sau a ascensiunii pe un post şi un salariu mai bun. Sau sunt nevoite să accepte hărţuirea sexuală, care merge de la glume cu subînţeles până la aluzii sexuale insistente şi atingeri fizice. Ca să nu mai vorbesc despre sutele de românce exploatate de reţelele de trafic de fiinţe umane, ademenite cu false locuri de muncă, vândute, forţate să se prostitueze. Toate acestea şi multe altele sunt forme ale violenţei asupra femeilor. Nu se întâmplă doar în România, sunt, în grade diferite de gravitate şi răspândire, prezente în toate colţurile lumii. În unele ţări există forme specifice ale acestei violenţe, de exemplu „crimele de onoare” - fete ucise pentru că şi-au pierdut virginitatea; în alte ţări, femeile ajung să fie ucise din cauza dotei (India); în multe ţări în continuare violul marital este nepedepsit, considerându-se că bărbatul are drept absolut asupra corpului soţiei. În România violul marital a fost condamnat expres de lege de abia în anul 2000).

Violenţa asupra femeilor se învaţă. Copiii care cresc în medii violente învaţă de la părinţi comportamentele asociate cultural genului masculin şi feminin şi le perpetuează la rândul lor când îşi întemeiază propria familie.

În România trăim în continuare într-o cultură în care bărbatul este considerat cap de familie. El are rol dominator asupra celorlalţi membri ai familiei şi, tradiţional, crede că este legitim să folosească forţa pentru a corecta comportamentele dezobediente ale celorlalţi.

Fostul poliţist nu a acceptat ideea că soţia şi fiica lui ies de sub dominaţia sa de pater familias. I-a fost de neacceptat ca cei din jur să nu-i dea ascultate. Foarte probabil n-a fost prima oară când şi-a impus prin violenţă, fizică sau psihică, puterea asupra soţiei şi fiicei. De această dată zarurile fiind aruncate – soţia a luat decizia de a divorţa – a recurs la soluţia ultimă de a se impune. Nu este singurul bărbat incapabil să accepte decizia de independenţă a partenerei de viaţă. Nu e un caz izolat, nu e o nebunie.

__________

Link:

Evenimentul Zilei: Un fost polițist și-a executat familia. Experţii criminalişti: Bărbatul a suferit o nebunie temporară.