Revin cu comentarii despre "Agora", ultimul film regizat de spaniolul Alejandro Amenabar, revin în primul rând pentru că am văzut pe net că filmul este etichetat ca fiind „anticreştin”, ceea ce mi se pare o neînţelegere a mesajului/mesajelor pe care filmul le transmite.
În primul rând, poate vă întrebaţi de ce filmul se cheamă „Agora” dacă acţiunea este plasată în secolului IV după Hristos, în oraşul Alexandria, parte a Imperiului Roman. Agora, piaţa greacă unde se luau deciziile şi unde izbucneau certurile şi conflictele, este întruchipată în film de planeta Terra însăşi.
În mai multe momente ale peliculei, Terra este filmată din cosmos, ca prin ochii unui extraterestru, iar oamenii din oraşul Alexandria sunt filmaţi şi ei de sus, ca nişte furnici. Prin depărtarea de Terra, vom înţelege că „gâlceava” oamenilor care se aude din cosmos nu s-a schimbat prea mult în ultimii 1600 de ani, şi că certurile şi conflictele de pe vremuri seamănă de la distanţă izbitor de mult cu cele de azi.
Amenabar ar fi vrut să facă un film despre cosmos şi despre marii gânditori care au încercat să-l desluşească de-a lungul istoriei, Ptolomeu, Galileo, Kepler, etc. În cele din urmă s-a oprit la povestea unui singur gânditor pasionat de mişcarea astrelor, Hypatia din Alexandria.
Hypatia, personajul principal din "Agora", a fost o filosoafă şi matematiciană faimoasă la vremea ei, fiica filosofului Theon. Amenabar a decis să facă un film despre ea, pe de o parte pentru că e o figură mai puţin cunoscută, despre care nu s-au mai făcut filme înainte, pe de altă parte pentru că e vorba de o femeie, singura femeie, zice Amenabar, care se regăseşte în şirul marilor gânditori clasici care au încercat să desluşească misterele cosmosului.
Ce însemna în secolul IV în Imperiul Roman să fii femeie, să ai influenţă asupra politicienilor şi să ai o minte sclipitoare? Vedem în film, Hypatia nu se poate căsători pentru că soţul nu i-ar mai fi permis să predea, să facă filozofie şi să ţină prelegeri în public. Renunţarea la plăcerile pământeşti poate fi şi motivul pentru care pasiunea ei pentru cosmos devine din ce în ce mai obsedantă odată cu trecerea timpului. Adevărata ei iubire este ştiinţa, ei i se dedică total şi de acea nu face nicio concesie iubirii cu un bărbat. Există un moment în film pe care recunosc că nu ştiu cum să-l interpretez exact, în care Hypatia îi face cadou unui discipol îndrăgostit de ea, Orestes, o batistă cu sângele ei menstrual, de faţă cu ceilalţi discipoli, şi încearcă să-l convingă că nu va renunţa la libertatea ei în schimbul căsătoriei. Condiţia ei de femeie va deveni cu adevărat o piedică de netrecut după ce creştinii preiau puterea asupra Alexandriei.
Conflictele religioase sunt un alt plan al filmului, dar nu singurul, aşa cum au înţeles unii. Filmul surprinde momentul în care Imperiul Roman aflat în decădere este împânzit încet încet de creştinism. În oraşul Alexandria convieţuiau la acel moment trei religii, păgânismul, creştinismul şi iudaismul. Creştinismul era în ascensiune, iar cheia pentru a înţelege ce anume îl făcea atrăgător celor de rând stă în personajul sclavului Davus. Davus îşi găseşte prin creştinism adevărata libertate şi calea de a se răzbuna pe nobilii păgâni care îl ţineau în sclavie. Înţelegem cum creştinismul prindea la cei flămânzi, săraci, lipsiţi de libertate. Paradoxul este că aceiaşi buni creştini care împart mâncare celor oropsiţi sunt şi fanaticii care apoi ucid în numele religiei şi distrug cărţi. Este surprinsă această dublă faţetă a creştinismului la începuturile lui, bunătatea faţă de cei „săraci cu duhul” dar şi fanatismul.
Amenabar nu a vrut să facă un film anticreştin, ci un film în care să condamne intransigenţa religioasă de orice fel şi să ne amintească că fanatismul religios pe care îl condamnăm în zilele noastre la popoarele musulmane, ne-a caracterizat şi pe noi la începuturi. Pentru a face şi mai vizibilă această asociere, Amenabar a schimbat un pic felul în care Hypatia îşi găseşte sfârşitul. Uciderea Hypatiei de către creştini se face prin lapidare în film, pentru a trimite cu gândul la femeile musulmane ucise în zilele noastre în acelaşi mod.
Dar în film intransigenţa religioasă nu se manifestă doar la creştini. Primii care ridică săbiile sunt păgânii, insultaţi de distrugerea statuii zeului lor. În loc să aleagă calea dialogului, în acea vreme, se scotea mai repede sabia din teacă.
Un alt mesaj transmis de film este să înţelegem că intoleranţa religioasă ne-a dus pe noi, ca oameni, la pierderi irecuperabile, aşa cum a fost arderea cărţilor din faimoasa bibliotecă din Alexandria.
Per total, cum ziceam şi în postul anterior, Agora este un film complex, mai elevat decât filmele hollywoodiene istorice făcute pentru efectele speciale şi decor. Asta nu înseamnă că decorurile şi reconstituirea atmosferei oraşului Alexandria nu ar fi la fel de reuşite. Iar actorii joacă şi ei exemplar, în special Rachel Weisz, cea care interpretează rolul Hypatiei.
Postări
