Există în România o instituţie guvernamentală care ar trebui să se ocupe de tematica egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi. Se cheamă ANES, prescurtare de la Agenţia Naţională pentru Egalitatea de Şanse între Femei şi Bărbaţi.
La înfiinţarea ei, în 2005, multe ONG-uri de femei precum şi experte şi experţi în acest domeniu au sperat sincer că ANES-ul va reprezenta în sfârşit un suport instituţional pentru activitatea lor. Ar fi atât de multe de făcut şi de asemeni dinspre Uniunea Europeană se transmit periodic semnale şi s-ar da cu generozitate bani numai să se facă ceva. Dar realitatea despre această instituţie este una tristă.
Ieri pe Realitatea tv am dat peste o ştire uluitoare. Preşedintele Comisiei pentru Egalitatea de Şanse din Vaslui (COJES Vaslui) le-a dezvăluit reporterilor cum activitatea lui într-un an de zile a constat în completarea unor chestionare şi plimbarea unor hârtii de colo colo. Activitatea pe un an de zile pentru care a primit un salariu de 2000 de lei lunar. Ştirea poate fi citită aici:
Maria Moţa, şefa ANES, a ridicat din umeri şi le-a promis jurnaliştilor că va demara un control la Vaslui. Un control inutil pentru că Maria Moţa ştie prea bine care e situaţia în teritoriu şi mai ales care e situaţia la centru, cea pe care o gestionează direct şi despre care deocamdată nu o întreabă nimeni.
1. ANES este o instituţie care nu interesează politic. Această mică agenţie a fost înfiinţată la presiunea UE şi apoi ignorată de partidele politice în mod constant. După alegerile de anul trecut, PSD şi PD-L şi-au împărţit ministerele, Agenţia revenind PSD-ului care nu s-a grăbit să numească un sef timp de ... trei luni de zile. De abia în martie 2009 a fost numită Maria Moţa, o persoană cu o pregătire îndoielnică în domeniu. Asta în ciuda faptului că există în PSD femei competente care ar fi putut ocupa cu succes, dacă s-ar fi vrut, funcţia de preşedinte al ANES. Mă gândesc în special la Gabriela Creţu sau Minodora Cliveti.
2. ANES este o instituţie care nu are bani de la buget. Singurii bani alocaţi acestei Agenţii sunt cei pentru salariile angajaţilor şi unele deplasări. Restul activităţilor se finanţează din surse externe, în principal din fonduri UE. Salariile, exceptându-i pe şefi, sunt mici, ca să nu zic mizerabile (în jur de 7 milioane de lei pe lună, din auzite).
3. ANES nu a angajat experţi. Politica de personal a ANES-ului a fost una dezastruoasă. Cu toate că an de an ies de pe băncile universităţilor experte şi experţi în problematica egalităţii de şanse (atât la Bucureşti, de la Masterul de Gen de la SNSPA, cât şi la Cluj, Timişoara şi Iaşi, oameni cu pregătire specifică, aşa cum e în orice meserie) angajarea personalului s-a făcut pe sistemul PCR (Pile, Cunoştinţe şi Relaţii). Cu toate că există o serie întreagă de autoare şi autori de cărţi şi manuale în domeniu, mulţi şcoliţi la prestigioase universităţi din Vest, aceştia sunt ţinuţi departe de orice legătură cu ANES-ul.
4. Activitatea ANES se suprapune cu cea a altor instituţii. E vorba de activitatea în teorie, pentru că în practică, întrucât ANES nu face mai nimic, activitatea ei nici nu are cum să se suprapună cu ceva. Dar în teorie, activitatea în acest domeniu este făcută şi de alte instituţii. De pildă de violenţa domestică se ocupă Agenţia Naţională pentru Protecţia Familiei. De prevenirea şi combaterea traficului de fiinţe şi de prostituţie se ocupă Ministerul de Interne. De cazurile de discriminare se ocupă CNCD (Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării). ANES ce face? Cică face politici în domeniul egalităţii de şanse. Aşa zice doamna Moţa, însă nu putem afla exact despre ce politici e vorba de vreme ce pagina web a agenţiei este „în construcţie” iar în presă nu răzbate nimic.
Toate astea se întâmplă cu toate că la nivel european tema egalităţii de gen se prevede a fi una importantă pe agenda UE în viitorul apropiat. La nivel european s-a înfiinţat un Institut de sine stătător, European Institute for Gender Equality, iar preşedinţiile UE de la anul se anunţă sensibile la acest domeniu, în special preşedinţia Spaniei.
Toate astea se întămplă cu toate că România e una din ţările cu persistente discriminări ale femeilor, pe piaţa muncii dar mai ales în spaţiul domestic şi la creşterea copiilor, e o ţară de origine a traficului de fiinţe umane, în special femei, e o ţară cu multe şi nerezolvate cazuri de violenţă domestică, cu multe şi ne-dezbătute cazuri de hărţuire sexuală, cu o educaţie în care abundă stereotipurile de gen şi multe altele.






