Despre indemnizaţia mamelor

Aţi auzit de zarva stârnită de aşa numita lege a mamelor. În primul rând se cade spus că, deşi folosită peste tot, sintagma „legea mamelor” este eronată pentru că beneficiarii ei pot fi mamele ori taţii, naturali sau adoptivi.

Legiuitorul român, mai puţin coerent şi responsabil decât ar fi cazul, nu s-a gândit de la bun început şi la mamele/taţii care câştigă foarte mult, care pot secătui resursele bugetare ale Statului prin plata indemnizaţiilor cu 85% din salariu. De abia acum, aproape de aplicarea legii, i-a venit ideea să pună un plafon maxim. Au apărut imediat voci plângăcioase cum că plafonul de 3 salarii medii - cam 1000 de euro pe lună, nu e echitabil (şi printre ele am apucat s-o văd la Realitatea tv pe Adriana Bahmuţeanu, nevasta lui Silviu Prigoană, unul din cei mai bogaţi deputaţi, foarte supărată, tocmai ea!). Aici depinde cum vedem lucrurile. Dacă indemnizaţia are drept scop creşterea natalităţii şi mai puţin echitatea 100% raportată la contribuţiile fiecăruia, plafonul nu face decât să permită un control mai bun al banilor şi să evite speculele. O femeie cu salariu de 5.000 de euro poate creşte un copil beneficiind „doar” de 1.000 de euroi pe lună, nu cred să fie banii o piedică în calea procreării.
Plafoane se practică şi în alte ţări, de exemplu în Germania unde indemnizaţia este de maxim 1.800 de euro.

Discuţia rămâne deschisă şi probabil aprinsă câteva zile. Păcat că nu se tratează cu acelaşi patos şi despre nivelul alocaţiei pentru copii, de 200 de RON, care pentru unii părinţi (cei fără loc de muncă sau care muncesc la negru) rămâne singura "indemnizaţie" de care beneficiază pentru a-şi creşte copii.

În afară de ce se discută acum pe la televizor pe seama acestei legi, mai există o altă problemă spinoasă, adusă în discuţie doar tangenţial: perioada pentru care se acordă indemnizaţia. În România perioada de plată a indemnizaţiei este de doi ani.
La prima vedere pare o politică foarte bună pe ideea că, în acest fel, femeia are timp şi bani să se ocupe de copilul ei. În realitate ea îndeamnă la excluderea temporară a unei importante părţi a populaţiei active de pe piaţa muncii şi poate fi o piedică mai târziu în evoluţia profesională a femeilor.
Puţini cunosc că PERIOADA DE ACORDARE A INDEMNIZAŢIEI MAMELOR ÎN ROMÂNIA ESTE PRINTRE CELE MAI LUNGI DIN LUME.
În foarte puţine ţări din lume femeile mai beneficiază timp de 2 ani de concediu plătit pentru a-şi creşte copilul. Grecia e una din ele, o ţară destul de tradiţionalistă. La polul opus sunt ţările anglo-saxone: în SUA şi Australia nu există nici un fel de indemnizaţie de la Stat pentru creşterea copilului.
Regula în majoritatea ţărilor este de 16 săptămâni (aprox. 4 luni).
Acum câteva luni, Comisia Europeană anunţa că lucrează la un proiect de lege care să oblige statele membre să fixeze perioada concediului plătit pentru creşterea copilului la minim 18 săptămâni. Asta pentru că majoritatea practică un concediu plătit mai scurt.

Iată şi câteva exemple:

Austria: concediu de 16 săptămâni plătit cu 100%;
Estonia: 140 de zile, 100%;
Franţa: 16 săptămâni plătit cu 100%;
Italia: 5 luni (2 înainte de naştere, 3 după);
Norvegia: la alegere, fie 54 de săptămâni (12,4 luni) plătite cu 80%, fie 44 de săptămâni (10 luni) plătite cu 100%;
Polonia: 16-18 săptămâni;
Slovenia:12 luni;
Turcia: 16 săptămâni, 66,7% din salariu.


Poate că în unele ţări concediile sunt prea scurte, dovadă e faptul că la nivelul Comisiei Europene se încearcă extinderea lor, dar concediul de 2 ani de la noi e prea mult.
Ar fi mai benefic pentru femeile din România dacă ar sta mai puţin acasă iar din banii economisiţi s-ar înfiinţa creşe şi grădiniţe pentru copii. Perioadele lungi de absenţă de pe piaţa muncii dăunează atât experienţei profesionale a femeilor (şi ulterior pensiei pe care o vor primi), cât şi mediului familial, pentru că în aceşti ani, stând acasă, se vor ocupa în exclusivitate cu muncile de creştere a copiilor şi muncile casnice, iar cu cât această perioadă e mai lungă cu atât creşte riscul ca „exclusivitatea”, odată împământenită, să le revină pentru toată viaţa. Mai ales că majoritatea femeilor fac copii imediat după căsătorie, atunci când rolurile în sânul noii familii (cine găteşte, cine spală, cine dă cu mătura, etc.) sunt în curs de stabilire.

În unele ţări, în special cele nordice, concediul pentru creşterea copilului poate fi împărţit între mamă şi tată, adică mama poate avea concediu plătit 12 săptămâni, tatăl următoarele 6 săptămâni. În Norvegia acest lucru e o obligaţie, mama trebuie să-şi ia concediu minim 3 săptămâni înainte de naştere şi 6 săptămâni imediat după, tatăl trebuie să-şi ia minim 6 săptămâni concediu, iar restul perioadei se împarte la alegere între mamă şi tată. Prin astfel de politici se doreşte implicarea taţilor în creşterea copiilor şi reducerea pierderilor de experienţă profesională a femeilor.
Detalii despre ce se face în alte state: http://en.wikipedia.org/wiki/Parental_leave#Europe

Mă bucur că a apărut zarva legată de plafonul indemnizaţiei pentru că aşa pot ieşi la suprafaţă şi alte aspecte ale legii mai puţin ştiute şi dezbătute.