duminică, 14 decembrie 2008

Politica pronatalistă, avorturile clandestine şi dramele femeilor în timpul comunismului

În octombrie 1966, în plin regim comunist, în România avea să înceapă unul din cele mai mari experimente sociale făcute vreodată în istorie şi ale căror principale victime aveau să fie femeile.
Ceauşescu aveau nevoie de forţă de muncă pentru împlinirea „înaltelor idealuri comuniste” de industrializare a țării şi pentru asta a pus la cale o politică de creştere forţată a natalităţii. Obiectivul a fost pus în practică prin cele mai murdare şi mai represive metode folosite vreodată în acest scop, comparabile la acest nivel doar cu politicile pro şi anti natalitate practicate de Germania nazistă în numele purificării rasiale.
S-au interzis avorturile, lipseau anticoncepţionalele, nu exista nici un fel de educaţie sexuală, femeile din întreprinderi erau supuse lunar la controale ginecologice, abaterile de la lege erau investigate de Securitate iar făptaşele aspru sancţionate. La fel şi medicii, moaşele sau orice alte persoane care practicau avorturi clandestine sau erau complici.

În urma Decretului 770 din 1966, natalitatea a crescut doar în primii doi ani apoi a scăzut în momentul când femeile au început să manifeste rezistenţă la politica de controlare a funcţiilor reproductive. Femeile care nu-şi doreau copii (fie că erau prea tinere, sarcina venea dintr-o relaţie instabilă sau mai ales pentru că aveau deja copii şi situaţia economică precară nu le permitea să mai crească alţii) recurgeau la metode nebuneşti pentru a înfrunta regimul. Înghiţeau substanţe toxice, îşi aplicau local substanţe care sa le provoace hemoragii, de la suc de lămâie, pana la sodă caustică. Făceau avorturi clandestine, prin garaje, bucătării, beciuri, fără anestezie.

„Zeci de mii de femei şi copii au decedat sau au rămas afectaţi pe viaţă. Frecvent, femeile preferau mai degrabă să îşi rişte viaţa decât să aducă pe lume (încă) un copil, căruia nici ele şi nici familiile lor nu îi puteau oferi minimul material şi afectiv necesar. Majoritatea femeilor care au ajuns să figureze în statistica mortalităţii materne erau deja mame a mai multor copii, ceea ce a însemnat că în urma deceselor lor – cauzate în mare parte de efectele secundare ale întreruperile ilegale de sarcină – mulţi copii au rămas orfani de mamă. /../Pentru majoritatea femeilor, organele de reproducere au devenit un ,,duşman interior”, iar relaţiile sexuale o experienţă terifiantă”.(Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România)


Cifrele din documentele medicale din acea perioadă (1966 – 1989) indică în jur de 10.000 de femei decedate în urma acelor practici, dar e foarte posibil să avem de-a face cu un număr semnificativ mai mare. Era perioada în care cam toate datele erau măsluite, fals declarate, în funcţie de interese. Pe lângă asta nu există date despre femeile care în urma întreruperilor de sarcină au rămas cu traume pe viaţă, fizice şi psihice, s-au ales cu boli sau au rămas infertile.

Adriana Băban, cercetătoare şi doctor în psihologie, a intervievat mai multe femei care au experimentat aventura unor avorturi ilegale în perioada Decretului. Studiul său, cu referire în general la traumatizanta viaţă sexuală din perioada comunistă, face parte din cartea „Despre identitatea femeilor din România modernă” Editura Anima, 1996.
Iată un mic fragment:

Multe femei mi-au vorbit de sentimentele de teroare încercate în timpul avortului: “În timpul operaţiei, când eram întinsă pe masa din bucătărie, mi s-a părut că bate cineva la uşă, mi s-a părut că aud strigându-se: - Poliţia, deschideţi! În permanenţă mă aşteptam să fiu arestată”.
În cazul unor complicaţii post-avort nu îndrăzneai să ceri ajutor medical. Dacă erai spitalizată pentru ceea ce se numea avort spontan, trebuia informată poliţia şi chemată procuratura. Automat se efectua o anchetă juridică. Una din interlocutoare preciza: “Ştiam că dacă mă internez în spital medicii nu or să mă poată îngriji atât timp cât nu voi denunţa persoana care mi-a provocat avortul”. O alta plângea povestindu-mi “ O dată am fost nevoită să mă internez pentru că aveam febră mare. Mă pregătisem psihologic pentru o eventuală întâlnire cu poliţia. Îmi spuneam: Orice s-ar întâmpla, chiar dacă mă bat, nu mărturisesc nimic, continui să spun că este o sarcină falsă. Nu m-au bătut, dar m-au torturat psihic. A fost un infern”.
/…/consecinţele psihologice s-au repercutat asupra relaţiilor cu partenerii, înrăutăţindu-le. “După avort mi-am spus că nu voi mai putea face dragoste”. Iar alta: “Când mi-am dat seama că sunt din nou gravidă l-am considerat pe soţul meu un duşman. Uram toţi bărbaţii şi le doream să treacă prin acelaşi calvar. Eram convinsă că numai aşa ar fi înţeles de ce femeile refuzau câteodată să facă dragoste”. Gradul de nelinişte depindea în general de numărul sarcinilor nedorite şi al avorturilor efectuate. O femeie care avusese şapte avorturi clandestine ne-a spus “Când soţul meu mi-a cerut să facem dragoste m-au apucat durerile de stomac”. O alta cu experienţa a 13 avorturi ne-a mărturisit şi ea “Era suficient să-l văd pe soţul meu intrând în dormitor şi imediat mă simţeam însărcinată”.
Unele au ales ca mijloc de protecţie abstinenţa. “După ce am născut doi copii am hotărât să dormim în camere separate. Era mai bine şi în orice caz mai sigur. Aveam doi copii de crescut şi nu ne puteam permite luxul unei vieţi sexuale normale. Astea ne-ar fi adus complicaţii pe care nu ni le puteam permite”.

Referitor la acest subiect ar mai trebui amintit şi despre femeile rrome cărora regimul le permitea avorturile (iarăşi asemănări cu politica nazistă de epurare rasială), precum şi despre sutele de copii abandonaţi şi despre sutele de copii născuţi cu dizabilități în urma încercărilor disperate dar eşuate ale mamelor de a scăpa de sarcinile nedorite.

Există un documentar „Născuţi la comandă. Decreţeii" al lui Florin Iepan care ilustrează foarte bine ce a însemnat acel Decret 770. Este un film care face o foarte bună introducere în acest subiect. Durează cam o oră şi ceva şi poate fi văzut direct pe youtube împărţit în 8 părţi:



Cele opt părţi ale filmului: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8.

Un comentariu:

ronormalitate spunea...

Eu am cunoscut cel putin 2 din femeile care au murit iar sotia mea a lucrat la terapie intensiva, acolo unde cele mai multe dintre ele ajungeau dupa complicatii.
Dupa parerea mea trebuie sa existe responsabili pentru moarte lor, trebuie sa existe o discutie publica, trebuie sa existe scuze publice, trebuie sa se dea despagubiri, trebuie invatata o lectie.