Umanizarea naşterilor

Personalul medical din maternităţile din România se îngrijeşte puţin sau deloc de confortul şi starea psihică a femeilor care nasc. Acum mai bine de un an citeam pe blogul „jurnal de sarcină în doi” o poveste terifiantă a unei naşteri petrecute la maternitatea Giuleşti din Capitală. Autoarea povesteşte prin ce umilinţe şi momente degradante a trecut, cum de pildă în sala de naşteri, neprietenoasă şi cu decor de abator, asistentele fugăresc gravidele ca să le taie chiloţii, pentru ca apoi să le oblige să stea ore în şir în pat cu şomoioage de vată între picioare. În cartea recent apărută la Polirom „Naşterea. Istorii trăite” coordonată de Mihaela Miroiu şi Otilia Dragomir, alte istorii ale unor femei trecute prin maternităţile din România conturează tabloul sinistru al spitalelor: paciente lăsate singure, panicate şi exasperate, fără să li se ofere nici cele mai elementare informaţii despre ce li se întâmplă şi ce injecţii li se fac, paciente care din cauza manevrelor invazive şi brutale pierd orice control asupra propriului corp, asistente care se răstesc şi dau ordine şi nu în ultimul rând medici care introduc, fac, taie, scot, cos, fără să dea prea multe explicaţii. La acestea se adaugă umilinţa de a da spagă în toate părţile pentru a beneficia de atenţie, lipsa contactului cu nou născutul în primele ore de la naştere, cu excepţia câtorva clipe imediat după aducerea lui pe lume, şi interzicerea tatălui de a lua parte la naşterea propriului copil. Există maternităţi în România în care în continuare taţii sunt ţinuţi la distanţă, undeva în curtea spitalului, neavând acces nici măcar pe culoare.

Chiar şi în situaţiile mai puţin dramatice, în care tratamentul pacientei este mai respectuos, travaliul, naşterea şi îngrijirea copilului în primele momente ale vieţii sunt operaţiuni extrem de medicalizate, din care lipseşte figura femeii ca participant activ la toate aceste faze. Naşterea este tratată ca o situaţie de risc în care trebuie implicate tehnologii şi proceduri medicale pentru a evita „posibilele riscuri”. Naşterea este în fond tratată ca o boală, iar femeia în travaliu precum o bolnavă.

Această abordare super medicalizată a naşterii trebuie să se schimbe şi este în curs de schimbare în ţările civilizate, în special în ţările nordice şi anglo-saxone, dar din ce în ce mai vizibil şi în ţările latino-americane. În aceste ţări, naşterile au început să fie tratate ca procese naturale care trebuie lăsate să se desfăşoare cu intervenţii medicale minime, într-un mediu prietenos, în prezenţa partenerului şi a persoanelor dragi gravidei. Naşterile care decurg fără probleme sunt asistate doar de moaşe, medicii intervenind numai în cazurile speciale. În Olanda, de exemplu, există 2300 de moaşe şi 800 de medici ginecologi destinaţi naşterilor, asta pentru că prezenţa medicilor este impusă numai în cazurile în care apar complicaţii. Peste 30% din bebeluşii din această ţară sunt născuţi acasă. Dacă nasc la spital, femeile au posibilitatea să aleagă diferite poziţii pentru a naşte: în picioare, ghemuite, pe pat, în apă, etc. O naştere umanizată înseamnă şi limitarea administrării de substanţe care induc şi accelerează travaliul doar la cazurile strict necesare, la fel şi recurgerea la epiziotomie, forceps, vacuum, etc. pentru facilitarea expulzării fătului. Mai presus de toate se acordă o atenţie specială stării psihice şi participării active a femeii la naşterea propriului copil.

De ce e nevoie de o umanizare a naşterii?

„Corpul feminin este în totalitate pregătit pentru a procrea, adăposti, gesta, a da naştere şi alăpta; doar un procent redus (10%) din femei prezintă o patologie anterioară sau pe durata sarcinii care să necesite asistenţa medicală.

În principiu, toate instrumentele pentru a da naştere le deţine corpul, este important ca femeia să fie conştientă că deţine un corp pregătit la milimetru pentru acest moment. Nu trebuie decât să-l lase să-şi facă treaba, eliberându-l de frica construită în baza ignoranţei sau a matricei culturale cum că a naşte este ca şi cum ai fi bolnav.”

Condiţii pentru desfăşurarea naturală a naşterii

1. Libertatea de mişcare

Numeroase studii demonstrează că poziţia verticală favorizează naşterea iar cea orizontală o îngreunează. În poziţie verticală se valorifică forţa gravitaţională, vaginul se măreşte şi se scurtează şi, în plus, capul copilului exercită o presiune asupra colului uterin, ceea ce stimulează dilataţia. Este important ca femeia să se poată mişca în libertate căutând poziţiile şi mişcările pe care i le sugerează corpul său. Femeia care a reuşit să capete încredere în corpul său, în capacitatea de a naşte şi care este asistată cu respect, ştie să-şi asculte cererile corpului, căutând acele poziţii care-i alină durerile, ghemuită, aşezată pe un taburete, în patru labe, în picioare, sprijinită de cineva, etc. „Conştiinţa asupra propriului corp” îi indică în permanenţă care este postura potrivită, cea mai comodă fiind cea mai fiziologică, de aceea este crucial ca femeia să fie încurajată că are capacitatea de a se baza pe propriile forţe şi pe propria capacitate corporală pentru a da naştere.

Epiziotomia (tăierea perineului realizată de medic) şi forcepsul (instrumentul de extragere artificială a copilului) sunt proceduri tehnice care înlocuiesc capacitatea naturală a femeii, cu consecinţe negative ulterioare pentru mamă şi copil.

2. Intimitate, siguranţă afectivă, încredere, sprijin emoţional

Unica formă de a umaniza naşterea este să ne reconectăm la faptul că suntem o specie mamiferă. Toate femelele mamifere necesită o atmosferă de intimitate în care să se simtă calme, sigure şi protejate; în acest mediu cald şi intim, femeia poate să se lase în voia experienţei de a naşte. În fluxul sanguin al mamei trebuie să se elibereze un cocktail de hormoni care s-o ajute să nască. Aceştia se eliberează numai în condiţii de siguranţă afectivă. Obstreticiana Michel Odent spune că oxitocina (responsabilă de contracţiile uterine) este un hormon „timid” şi că trebuie să-i asiguri o atmosferă de încredere pentru a-şi face prezenţa în fluxul sanguin al mamei. Întrucât prezenţa oxitocinei este esenţială pentru desfăşurarea naşterii, deducem că un mediu intim şi sigur este crucial pentru ca naşterea să poate avea loc natural.

3. Un ambient corespunzător

Naşterea este ghidată de creierul mamifer (creierul emoţional), iar activarea neocortexului (creierul raţional) o inhibă, fapt pentru care trebuie să se evite tot ce ar putea activa gândirea raţională a femeii care naşte: a-i vorbi fără a fi nevoie, a-i pune întrebări, a-i ordona, acestea îi întrerup „călătoria sa interioară”. De asemenea interferează luminile, zgomotele, frigul, interdicţia de a mânca, incomoditatea de a sta în aceeaşi poziţie sau de a rămâne într-un loc neprietenos. Condiţiile adecvate pentru naştere sunt asemănătoare cu cele necesare pentru a dormi: intimitate, penumbră, linişte, mediu cald şi tot ce-i permite femeii să se concentreze asupra ei.

4. Încredere în forţele proprii şi libertatea de exprimare

Este fundamental ca femeia să capete încredere în forţele proprii şi în puterile naturii. De aceea este important ca femeia şi partenerul său să se simtă înconjuraţi de personal medical care să-i asculte şi să le ofere informaţii, faţă de care să se simtă liberi să vorbească despre temerile şi neliniştile lor. Sarcina este o etapă a vieţii propice pentru transformare şi învăţare, … pentru o femeie este oportunitatea de a capta un potenţial mare ca şi creatoare şi dătătoare de viaţă. O femeie care pe durata sarcinii a putut să înţeleagă ce capacitate şi forţă stau în sine are puterea de a se deschide experienţei de a naşte un copil.

Libertatea de a se exprima se referă la faptul că femeia, când simte durere, cel mai bine este să şi-o exprime. Supunerea şi acceptarea durerii este o condiţie necesară pentru secreţia de endorfine, responsabile de atenuarea şi modificarea percepţiei asupra durerii. Din contră, teama şi reprimarea senzaţiilor frânează procesul natural, transformând durerea „trecătoare” într-o suferinţă greu de suportat.

Există modalităţi naturale foarte eficiente pentru calmarea durerii, cum ar fi apa caldă, masajele, aşezarea pe o minge de cauciuc, căutarea celei mai comode poziţii, ascultarea de muzică relaxantă, legănarea pe braţul partenerului, etc.

5. Asistenţa medicală respectuoasă

Alegerea personalului care asistă la naştere este foarte importantă. Există personal care manifestă deschidere faţă de umanizarea naşterii, dar şi personal care înţelege naşterea ca pe un act medical, realizând o serie de intervenţii de rutină femeilor şi bebeluşilor care nu numai că nu sunt necesare dar pot fi şi dăunătoare. Personalul medical trebuie să asiste cu discreţie la momentul naşterii, bazându-se pe resursele femeii de a aduce copilul pe lume, stând de veghe să-i ofere sprijin atunci când are nevoie.

6. Legătura mamă-nou născut şi respectarea momentelor de intimitate

Prima întâlnire între mamă şi nou născut este un moment fondator şi are consecinţe de durată asupra relaţiei, asupra încrederii pe care mama o dobândeşte pentru a-şi alăpta şi îngriji copilul şi asupra dezvoltării emoţionale a acestuia. Mamele şi copii lor trebuie să rămână împreună după naştere, aşa este cel mai bine pentru amândoi. Dacă nou născutul este sănătos, nu are nevoie decât să rămână alături de mama sa, iar dacă prezintă o dificultate, va trebui să fie evaluat costul şi beneficiul separării, numai în caz de urgenţă şi dacă situaţia o impune.

În concluzie, naşterea umanizată înseamnă a revaloriza încrederea în forţele naturale ale corpului şi a se lăsa în voia lor. Bineînţeles că nu presupune renunţarea la tehnologie, ci folosirea ei numai atunci când este cu adevărat necesară. Datele ştiinţifice arată că naşterea umanizată nu numai că respectă demnitatea femeii, ci este şi mai sigură. De aceea Organizaţia Mondială a Sănătăţii recomandă o asistenţă medicală care să se bazeze pe protagonismul femeii, pe fiziologia ei şi pe o medicalizare redusă cât mai mult cu putinţă.” (Extras din articolul ¿Qué es el parto humanizado?)