Haos total în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei în familie

Astăzi a avut loc, la Senat, o masă rotundă la care s-a dorit discutarea posibilităţilor de îmbunătăţire a legislaţiei în domeniul violenţei în familie. Organizatorii dezbaterii au fost: Comisia pentru Egalitate de Şanse pentru Femei şi Bărbaţi din Senatul României, Centrul FILIA şi CNCD.

Au participat peste 50 de persoane care lucrează în domeniu, alături de care s-au aflat: Lia Olguţa Vasilescu (PSD), preşedinta Comisiei pentru Egalitate de la Senat, Elena Mitrea (tot PSD) şi Mihaela Mostavi, vicepreşedintă în cadrul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Familiei şi Drepturilor Copilului.

Încerc, cât mai pe scurt să trag nişte concluzii, temperându-mi enervarea după participarea la acest eveniment.

1. Autoritatea Naţională pentru Protecţia Familiei şi Drepturilor Copilului (ANPFDC) doarme nederanjată de nimeni, pe banii noştri, în defavoarea victimelor violenţei în familie

Cu toate că tema principală a dezbaterii a fost cadrul legislativ în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei în familie, din discuţii a reieşit clar că există o lipsă de coordonare şi implicare la nivelul instituţiilor, de departe cea mai gravă fiind, după părerea mea, apatia de care dă dovadă instituţia numită „de Protecţie a Familiei”, care are principalele atribuţii din România în acest domeniu dar care nu face nimic de mai bine de jumătate de an încoace de când a fost reorganizată.

Doamna Mihaela Mostavi, vicepreşedinta ANPFDC, a făcut la începutul dezbaterii o prezentare şcolărească a unor statistici din perioada 2004-2009 cu privire la nr. de cazuri de violenţă în familie în România, inclusiv cele soldate cu deces, precum şi a numărului de adăposturi şi de centre de consiliere şi asistenţă pentru victime. Toate aceste date zac de o bună bucată de vreme pe pagina web neactualizată a fostei Agenţii Naţionale de Protecţie a Familiei. Statisticile sunt oricum nerelevante fără un sistem bine pus la punct de raportare a cazurilor şi o campanie de încurajare a victimelor de a apela la ajutor instituţional.

I-au fost adresate trei întrebări doamnei Mostavi:

• Ce activitate a avut Autoritatea pe care o conduce din noiembrie 2009 (de când a fost înfiinţată prin comasarea a două agenţii guvernamentale) şi până acum?
• Ce proiecte are Autoritatea pentru viitorul apropiat (până la finele anului)?
• Lucrează careva din cei 80 de angajaţi cuprinşi în organigramă la o Strategie în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei domestice? (prima şi singura Strategie care a existat vreodată expirând în 2007)

Răspunsul la aceste întrebări a fost evitat, Mostavi mutând discuţia pe necesitatea adoptării unui cadru legislativ mai bun. Ne-am lămurit, doamnă Mostavi, vă primiţi salariile de pomană în timp ce mii de femei şi copii suferă de agresiuni în familie!

2. Există mai multe proiecte legislative, în paralel, iniţiatorii neştiind unii de alţii

Trecând propriu-zis la tema îmbunătăţirii Legii 217/2003 de prevenire şi combatere a violenţei în familie, din discuţii a reieşit că la ora actuală se lucrează în paralel la mai multe proiecte pentru aceeaşi lege. Un proiect de lege aparţine grupului PD-L plus independenţi, celălalt este al PSD. Cel la care lucrează PD-L se pare că a primit aviz favorabil de la ANPFDR.

Olguţa Vasilescu a recunoscut cu o sinceritate debordantă că habar n-are de existenţa acestor proiecte. Un alt proiect de modificare a legii 217/2003 a fost iniţiat în 2008, a trecut de Senat dar s-a împotmolit la Camera Deputaţilor la începutul anului 2009, de vină fiind, conform declaraţiilor celor prezenţi, actuala preşedintă a Comisiei pentru Egalitatea de Şanse de la Cameră, Cristina Pocora (ciudăţenia şi mai mare este că aceeaşi Cristina Pocora a avut o conferinţă de presă în urmă cu vreo două luni în care anunţa cu mândrie că lucrează la modificarea legii şi introducerea ordinului de restricţie pentru agresori!).

Aflând că cei de la Camera Deputaţilor lucrează la un proiect de modificare a Legii 217/2003, doamna Olguţa Vasilescu şi-a exprimat regretul că n-a invitat pe nimeni dintre colegii săi deputaţi la această dezbatere. Ca să vezi!

3. Sentimentul de deja-vu al ONG-urilor care lucrează în domeniu

Reprezentanţii ONG-urilor care lucrează cu victimele violenţei în familie sau cu agresorii s-au arătat nemulţumiţi de stagnarea şi chiar regresul în felul cum e tratată problematica violenţei domestice de către autorităţi. De ani buni de zile se discută fără rezultate efective despre introducerea unui ordin de restricţie care să-l împiedice pe agresor să se apropie de victimă, aşa cum există în majoritatea ţărilor europene. De fiecare dată când au loc astfel de dezbateri, din păcate, se reiau discuţiile de la început, se bate pasul pe loc, în loc să se avanseze.

Iată, pe scurt alte câteva propuneri venite din partea organizaţiilor nonguvernamentale:

• Introducerea ordinului de restricţie şi protecţie să fie însoţită de sesiuni de instruire a poliţiştilor, altfel va fi un eşec. În Ungaria legea a fost modificată, ordinul de restricţie aplicat agresorului s-a introdus în textul legal, dar legea a rămas pe hârtie din cauză că nu are norme metodologice şi nu e cunoscută.
• Agresorii să fie sancţionaţi direct, nu financiar cu amendă, ci personal. Legea Poliţiei trebuie să fie modificată astfel încât agresorul să fie preluat în custodia poliţiei, nu să fie lăsat la domiciliu după comiterea violenţei întrucât există riscul să-şi amplifice actele de violenţă asupra victimei.
• Să se introducă posibilitatea externalizării serviciilor. Direcţiile de Asistenţă Socială de la nivel judeţean să poată externaliza serviciile către acele ONG-uri cu expertiză dovedită în domeniu.
• Introducerea unor standarde de calitate pentru adăposturi.
• Armonizarea legii 217/2003 cu Codul Penal;
• Să existe o finanţare constantă a centrelor şi adăposturilor;
• Să nu uităm că VD afectează şi minorităţile etnice şi sexuale, nu doar femeia albă majoritară. E necesar să se acorde atenţie specială celor care se confruntă cu dubla sau tripla discriminare.
• Să existe programe de educare a populaţiei.

După părerea mea, prioritatea numărul unu este educarea populaţiei, inclusiv a celor care lucrează în administraţia publică locală şi centrală, a poliţiştilor, asistenţilor sociali şi a judecătorilor, a celor din mass media şi nu în ultimul rând a celor din viaţa politică, femei şi bărbaţi politicieni.

Gabriela Creţu (PSD), prezentă la dezbatere, a pus punctul pe i: „nu se pot găsi soluţii la o problemă inexistentă. Violenţa domestică nu e considerată o problemă pe agenda publică”. Simpla perfecţionare a legii nu e suficientă. Degeaba avem o lege dacă ea nu e aplicată. Iată şi un exemplu: există în Legea 217/2003 o prevedere care dă posibilitatea instanţei judecătoreşti să dicteze evacuarea agresorului de la domiciliu. Această măsură a fost aplicată de instanţele judecătoreşti … o singură dată în cei şapte ani de când există legea! Trebuie văzut de ce legea nu e aplicată.

S-a vorbit la un moment dat de faptul că România a încercat în 2003 să copieze legislaţia şi modelul instituţional al altor ţări, de pildă Spania. Însă diferenţa majoră dintre Spania şi noi este că acolo populaţia şi autorităţile privesc deja problematica violenţei ca fiind una deosebit de gravă. La noi VD este tratată în continuare ca o problemă minoră sau un fenomen normal. De exemplu, în urmă cu câteva săptămâni a fost înfiinţată la Camera Deputaţilor o Subcomisie pentru Demnitatea Umană care se va ocupa de o serie de probleme, nu însă şi de cea a violenţei în familie, în ciuda faptului că ONU consideră violenţa de gen, inclusiv cea din familie, o gravă încălcare a drepturilor omului şi o a atingere la adresa demnităţii femeii.

Şi pentru că în România schimbările se fac de obicei de sus în jos, cred că, în afară de programe de educare şi campanii de sensibilizare, este mare nevoie de politicieni, femei şi bărbaţi, care să-şi asume deschis o agendă pe care să figureze şi combaterea violenţei în familie. Reiau ceea ce a spus d-na Mihaela Miroiu acum câteva săptămâni: în ultimii ani, numărul femeilor decedate în urma agresiunilor în familie este de 50 de ori mai mare decât al soldaţilor ucişi în Afganistan. Violenţa în familie este o formă de ameninţare la adresa siguranţei cetăţenilor, dar nu e tratată ca atare de autorităţi. Ceva trebuie făcut.

.

A mai scris pe acest subiect:

Un beso - Dezbatere violenta domestica sau deja vu