Pro şi contra egalizării vârstei de pensionare pentru femei şi bărbaţi

Preşedintele Traian Băsescu a declarat că retrimite Parlamentului Legea pensiilor, solicitând stabilirea vârstei standard de pensionare la 63 de ani pentru femei.

"Plecând de la premisa că aici discutăm despre femei, că au serviciu, trebuie să recunoaştem că realitatea socială din România ne arată că o femeie care are serviciu, în sectorul privat sau de stat, mai are şi un serviciu acasă, fiind prima şi cea mai importantă responsabilă de gestionarea treburilor casnice, de creşterea copiilor. Deci, femeile fac o dublă muncă în România", a spus şeful statului.

Aceeaşi poziţie au avut-o pe parcursul dezbaterilor publice şi reprezentanţii partidelor de opoziţie, singurii susţinători ai egalizării vârstei de pensionare fiind cei de la PD-L.

Să vedem, pe scurt, argumentele pro şi contra egalizării vârstei de pensionare aduse în discuţie în ultimele luni în spaţiul public.

Argumentele pro:

1. Egalitatea în faţa legii, fără diferenţiere în funcţie de sex;
2. Sistemul de pensii intră în colaps;
3. Argumentul sărăciei femeilor la bătrâneţe. Mai puţini ani de contribuţie la CAS conduce la valori mai mici ale pensiilor şi în cele din urmă riscul de sărăcie este mai mare la femeile pensionare.

Argumente contra:

1. Dubla zi de muncă a femeilor (sau chiar triplă). Femeile, chiar dacă au un loc de muncă remunerat, se ocupă singure de muncile casnice şi de îngrijire a copiilor, vârstnicilor şi bolnavilor din familie;
2. Fragilitatea fizică mai mare a femeilor. La asta contribuie şi faptul că ele au o zi dublă de muncă;
3. Insuficienţa serviciilor de îngrijire a copiilor, vârstnicilor şi bolnavilor (creşe, grădiniţe, azile, clinici). Aceste servicii sunt preluate gratuit de femei în familie.

Există şi următoarele chestiuni de discutat:

1. Speranţa de viaţă a bărbaţilor este mai mică decât a femeilor. E oare corect ca ei să beneficieze, în medie, de doar 3 ani de pensie deşi au contribuit mai mult?
2. Femeile care nu au copii şi n-au fost căsătorite (deşi nr lor e redus), vor beneficia necuvenit de posibilitatea de a se pensiona mai devreme. Sunt ele atât de puţine în totalul femeilor din România încât să nu mai conteze?

Nu putem ignora situaţia de zi cu zi a femeilor din România. Dubla zi de muncă este pentru majoritatea dintre ele o realitate iar, din păcate, politicile educaţionale nu au vizat deloc schimbarea acestei situaţii. Copii nu primesc în şcoli educaţie pentru viaţa privată iar modelul familiei parteneriale, în care ambii soţi participă în mod egal la treburile casnice şi de îngrijire a copiilor, nu este încurajat prin nici un fel de politică publică actuală.

Pe de altă parte, argumentele în favoarea egalizării vârstei de pensionare mi se par şi ele fundamentate, în special faptul că pensionarea mai devreme a femeilor le condamnă pe multe dintre ele la sărăcie, mai ales după ce devin văduve şi nu mai au susţinerea financiară a soţilor. La asta se adaugă acele puncte controversate de care am amintit: faptul că bărbaţii au o speranţă de viaţă mai scăzută şi faptul că există şi femei, e drept puţine, care nu îşi clădesc, voit sau nu, o familie. Aceeaşi problemă intervine dacă ne gândim la acele familii atipice în România, în care bărbaţii îşi asumă egal sau chiar exclusiv muncile casei (gătesc, spală, fac curat, îngrijesc copii şi rudele în vârstă, etc.). Poate ar trebui ca şi ei să beneficieze de o reducere a vârstei de pensionare?

În aceste condiţii eu aş merge pe o variantă de mijloc. Femeile să nu fie deocamdată obligate să se pensioneze la aceeaşi vârstă cu bărbaţii, dar să aibă această opţiune dacă vor să-şi asigure o pensie mai mare la bătrâneţe. În paralel, de la nivel guvernamental aş iniţia nişte politici publice care să conducă la schimbarea mentalităţii la nivelul familiei, astfel încât bărbaţii să înveţe încet-încet să-şi asume o parte din muncile din spaţiul domestic. Un prim pas ar fi ca legea concediilor pentru creşterea copilului să se modifice dând posibilitatea ca acest concediu să fie împărţit temporal între mamă şi tată pe parcursul celor 2 ani (cum e ţările nordice). O altă schimbare ar urma să se facă prin educaţia în şcoli, prin campanii de sensibilizare, etc. Pentru toate astea ar fi nevoie de o Strategie naţională. După 10 ani de la implementarea unei Strategii guvernamentale de acest tip, dacă rezultatele sunt pozitive atunci vârsta de pensionare trebuie egalizată pentru că diferenţierea nu se mai justifică.

Din păcate, n-am auzit deloc în timpul dezbaterii că ar fi cazul ca mentalităţile din România să se schimbe şi că bărbaţii ar trebui educaţi, prin diverse mijloace, să pună şi ei osul la treabă când vine vorba de munca din bucătărie, de spălatul hainelor, a casei şi de schimbarea scutecelor copiilor. Politicienii şi politicienele care s-au opus egalizării nu au făcut decât să constate că, după atâţia ani de muncă, femeile se „uzează” şi e cazul să iasă mai repede de pe piaţa muncii.