MĂRTURII: "Un alt caz de violenţă domestică"

Autoare: Alice Iancu

Cand intri in contact cu violenta domestica, ca martora, esti revoltata. Te enervezi, tipi, gesticulezi, debitezi clisee de genul “Cum e posibil asa ceva?”. Hotarasti ca ceva trebuie facut, pentru ca realitatea din fata ta, pe care nu poti sa o eviti, o resimti pana in stomac. Ti-ar placea sa crezi ca asisti la ceva complet neobisnuit, rar si in fata caruia toti si toate ne cutremuram. Uite ca nu! As fi vrut sa pot numi acest editorial “Un caz exceptional de violenta domestica”, dar violenta domestica nu este o exceptie, daca prin exceptie intelegem o raritate. In 2009 aproape 12.500 de cazuri au fost sesizate autoritatilor. O suta de femei au murit. Intr-un an. De care stim. Faceti socoteala tranzitiei.

O femeie victima a violentei domestice pe care o cunosc nu a murit. Ca multe altele a trebuit sa isi infrunte ani de zile agresorul in propria casa. Agresorul era sotul ei. Aveau copii impreuna, multi copii: zece. O femeie si zece copiii au trait ani de zile supravegheati (nu puteau iesi din casa fara permisiunea “stapanului”), umiliti, injurati, batuti. Vecinii din curtea comuna ii mai evitau, ii mai ajutau, mai chemau Protectia Copilului sau Politia. Cand parintii mei s-au mutat in curte deja situatia devenise parte din peisaj. A fost chemata Protectia Copilului. De multe ori. S-a mers in audienta. As vrea sa stiu daca exista vreun test minim de bun simt si inteligenta pentru angajatii de la nivelul cel mai jos pana la cel mai sus al acestei institutii. Cei care s-au sesizat au fost intrebati pe rand „Dar ce legatura aveti dvs cu ei?” (cu iritare), „In ce calitate veniti dvs in audienta ?” (cu tupeu) si alte variatiuni din aceeasi tema. Au fost chestionati martori de fata cu agresorul (am un emoticon la messenger care isi smulge parul din cap. Asta ar fi mers aici). Femeia in cauza intelesese de ceva ani: ca nu o ajuta nici o institutie. Ca Protectia Copilului si Politia vin si pleaca, ea ramane si ea indura bataile. Martorii intelesesera si ei: ca daca era confruntat, agresorul nu facea decat sa isi inteteasca atacurile asupra sotiei si copiilor cu varste de la 3 la 16 ani.
Dupa luni de zile de susotit cand „stapanul” nu era acasa, de indemnuri, sfaturi si incurajari, femeia a fugit. Ajutata de o vecina sa scape de supravegherea propriilor copii (care aveau ordin de la stapanire sa nu o scape pe mama din ochi) a fugit, luand cu ea doar vanataile si buletinul. Cu 10 copii nu avea unde fugi, statul nu a considerat ca bugetul poate fi impovarat cu adaposturi pentru femei ca ea. A depus plangere la Politie. A obtinut un certificat medico-legal. Acum toata curtea pandea de dupa perdele sosirea reprezentantilor maritei institutii. Macar sa il interogheze. Nu pot sa-l tina macar o zi? Sa vedem cum ne organizam. Cum scoatem copiii? Bazaiau intrebarile in asteptare. Au fost sunate ONG-uri “Nu, nu puteti scoate agresorul din casa” raspundeau ei. Noi eram stupefiati in fata propriei neputinte. Ne-au sfatuit, ne-au indrumat catre consiliere. Cum sa ramana agresorul in casa? Existau dosare groase la Protectia Copilului, existau plangeri la Politie, existau certificate medico-legale: cum sa nu il poti scoate din casa?? Toata lumea ciulea urechile pentru a auzi cel mai mic tipat. Sa nu bata copiii. Femeia suna zilnic si implora vecini si prieteni sa pazeasca copiii. Toti asteptam Politia.
Prima nu a venit Politia, a venit Salvarea. Chemata pentru un copil umplut de vanatai, lovit in rinichi, care abia mai putea plange. O cheama Sofia si are 6 ani. Mama a fugit la spital unde a ramas sa o ingrijeasca. Personalul medical a pus rezerva copilului sub observatie. Sa nu vina tata. A fost depusa alta plangere la Politie. Alt certificat medico-legal. Alta sesizare la Protectia Copilului. Reprezentantii Politiei de data asta au binevoit sa apara. Tarandu-si picioarele. Cu sictir. Au fost intrebati de sesizarea anterioara. Ne-au si raspuns “ Nah, noi nu am deschis dosar atunci. Stiti cum sunt astia, se cearta, se impaca...trebuie sa depuneti si dvs declaratii ca martori” “Depunem” “Dar stiti, trebuie sa veniti sa le scrieti” “Venim” “Dar stiti, dureaza”. Mama era cu copilul batut in spital. Pentru 2 copii se gasise un adapost temporar. Tatal tipa ca este o inscenare si patrula prin curtea spitalului. Cand a trebuit externata Sofia mama ei nu stia pe unde sa iasa. Nimeni nu dorea sa ii arate alta iesire din spital. Prietene si vecini navaleau cu sfaturi. Sa se impace. Pentru copii. Sa se linisteasca. Sa se inteleaga si ei bine.

Povestea e lunga. Protectia Copilului si Politia au mai aparut episodic. Rezolvarea a fost metafizica: dupa atata abuz de alcool si tigari agresorul a decedat. Acum ce sa spun “Dumnezeu sa-l odihneasca”?” Dumnezeu sa-l ierte”? Multi n-au spus nimic. Au ramas in urma lui zece copii cu probleme, unele foarte grave, de sanatate. Cu un comportament agresiv, neincrezator si temator. Cu mania de a-si supraveghea mama. Care plang, dupa tata, pentru ca era ... tata. A ramas o femeie depasita de situatie, penduland intre frica si furie. Acum se incearca repararea a ce se mai poate. Poate consiliere. Buletine pentru copiii mai mari. Ochelari pentru altul. Medicamente pentru fata mijlocie.

Nu stiu cu ce au ramas persoanele care si acum sunt alaturi de familia asta: vecini, prieteni, rude. Stiu cu ce am ramas eu: cu o sila imensa fata de “institutiile abilitate”. Fata de functionarii care se uitau de sus la o femeie saraca, care vorbea cu ei in timp ce se uita in jos si isi frangea mainile. Deseori mi-am dorit sa ii scuip drept in fata. Fara metafore, fara amabilitati. Am ramas cu un dispret profund fata de autoritati care urla despre “siguranta statului”, in timp ce siguranta propriilor cetatene nu este minim asigurata. Mi-am dorit sa rup in bucati bugete care ne dau fantani arteziene, borduri si separatoare in trafic, dar nu pot asigura siguranta in fata unei agresiuni evidente. Mi-am dorit sa iau la palme toti binevoitorii si binevoitoarele care indemnau la impacare si armonie de dragul copiilor, pentru familie. Vanataile, frica, privirile alea de oameni incoltiti, oase rupte, astea toate nu se “impaca”. Astea se opresc. Se pedepsesc. Punct.

N-am o mare fraza de final, am tot cautat-o.

________

Articol preluat de pe site-ul Feminism Romania.