Femeile din România de azi nu se pensionează niciodată

Vârsta diferită de pensionare a femeilor şi bărbaţilor a fost dintotdeauna motivată de faptul că femeile au un alt loc de muncă în afara celui remunerat, cel de acasă. De-a lungul vieţii, majoritatea dintre ele au dus singure greul muncilor de a pregăti şi servi mâncarea membrilor familiei, a spăla vasele de pe urma lor, a spăla rufele şi lenjeria şi restul materialelor textile de prin casă, a da cu mătura, cu mopul, aspiratorul (cele mai înstărite). În vremea comunismului şi a tranziţiei, imaginea tipică a femeii după întoarcerea de la serviciu era cărând sacoşe grele de la piaţă spre casă. În perioada toamnei venea vremea pregătirii dulceţurilor, gogonelelor, varzei murate şi a rezervelor de cartofi din cămară iar munca lor se tripla. De copii tot ele se ocupau în majoritatea timpului. Trebuiau spălaţi, hrăniţi, duşi la şcoală, duşi la medic când erau bolnavi. Toate muncile astea au fost străine majorităţii bărbaţilor. Ei n-au binevoit nici să-şi spele o furculiţă ori să scoată vreodată praful de sub pat. La şcoală la ăla micu' s-au dus doar când era vorba de probleme importante. În rest, sarcina lor rămânea aducerea banilor în casă, iar după 89 când le-a fost greu şi s-au făcut disponibilizări, Statul i-a ajutat cum a putut, generos mai ales pentru anumite categorii profesionale din industria comunistă colapsată.

Bucuria sărbătorilor de iarnă sau de Paşti a însemnat pentru femei multe zile de trudă în bucătărie, la pregătirea cozonacilor, sarmalelor, ouălelor vopsite şi a restului de bunătăţi.

Iar femeile rar s-au plâns de munca lor. Le-a fost greu şi şi-au acceptat condiţia, ba chiar şi-au educat fiicele să fie bune gospodine şi să înveţe să le facă bărbăţeilor viaţa plăcută.

Singura alinare a fost că de pe piaţa muncii aveau voie să se retragă mai devreme decât bărbaţii. Aşa au putut, după o vârstă, să se dedice cu totul muncii lor neremunerate de acasă şi eventual să aibă grijă de nepoţii cărora Statul nu le mai oferă creşe iar grădiniţele sunt prea puţine ca să încapă toţi.

Vorbesc despre toate acestea la trecut, dar ele se întâmpla în mare parte şi astăzi. Generaţia femeilor care se vor pensiona la aceeaşi vârstă cu bărbaţii în 2030 are acum peste 40 de ani. Femeile acestea sunt educate în acelaşi spirit ca mamele lor care au trăit în comunism. Parteneriatul dintre soţ şi soţie la treburile casnice, creşterea copiilor şi îngrijirea bătrânilor este un deziderat dar nu o realitate în România. E mai des întâlnit în familiile de intelectuali, în rest, e sporadic. Poate în familiile care se înfiripează în zilele noastre să se mai fi schimbat ceva, dar mă îndoiesc. Munca femeilor în casă nu le-o ia nimeni şi nu se termină niciodată.

Pe de altă parte, a ieşi la pensie mai devreme se traduce pentru multe femei într-o pensie mică pentru că anii de contribuţie sunt mai puţini. Pentru majoritatea dintre ele, asta înseamnă dependenţă economică de soţii lor sau de copiii ajunşi majori. Riscul de sărăcie este mai mare printre femeile în vârstă decât printre bărbaţi.

Oricum ele câştigă mai puţin de-a lungul vieţii decât bărbaţii, fie pentru că munca lor este infravalorizată, fie pentru că aleg joburi flexibile care să le permită să „fugă” mai repede acasă la familie şi copii, fie pentru că din princina maternităţii şi a mentalităţilor, rar ajung să ocupe funcţii de conducere, mai bine remunerate.

Şi aşa, dacă ar fi să întrebăm femeile care se vor pensiona în 2030 la 65 de ani, adică femeile care azi au 44 de ani, ele ar fi ales bucuroase să se pensioneze mai devreme, la 58 ca acum, sau măcar la 60 de ani, ca să scape de unul dintre cele două joburi, cel remunerat, şi să rămână cu cel din care niciodată nu se vor pensiona, cel de acasă.

Dar Statul nu le ascultă, nu le dă nici măcar posibilitatea să aleagă. Guvernul Boc pregăteşte egalizarea vârstei de pensionare între femei şi bărbaţi la 65 de ani, motivat în principal de previziunile demografice sumbre care anunţă că sistemul de pensii va colapsa dacă se menţine ca în prezent. Femeile, sacrificate pentru a salva sistemul, chiar dacă şi-au făcut alte planuri de viaţă, vor fi nevoite acum să-şi ducă dublul job, truda, până la 65 de ani.

.

În principiu, sunt de acord cu egalizarea vârstei de pensionare între femei şi bărbaţi, dar nu acum, nu pentru mamele noastre sleite de puteri, după o viaţă în care au trudit dublu. Să se fi adoptat pentru anul 2050, pentru generaţia care acum intră pe piaţa muncii şi în paralel Statul să fi gândit nişte politici publice care să-i facă pe bărbaţi să se implice şi ei la treburile gospodăriei şi creşterea copiilor, Statul să fi asigurat un număr suficient de creşe, bone şi grădiniţe şi alte servicii de asistenţă care acum sunt preluate de femei într-o formă neremunerată de muncă.