Despre scandalul violului de la liceul Jean Monnet

În urmă cu o săptămână apăreau primele informaţii că o elevă de la liceul "Jean Monnet" a reclamat la Poliţie că a fost violată de profesorul de sport în timpul unei excursii la Predeal. De atunci şi până acum s-a scris şi s-a vorbit mult despre caz pe aproape toate canalele media, fără pic de consideraţie pentru respectarea intimităţii victimei şi protejarea identităţii ei. Eleva a fost direct sau indirect învinovăţită pentru cele întâmplate iar acuzaţia ei a fost întoarsă pe toate părţile şi suspectată din start de minciună.

Felul cum a reacţionat o parte a presei, în special cea senzaţionalistă, dar nu numai aceasta, şi reacţia „publicului” ne arată cât de patriarhală este societatea românească – în care mereu femeile sunt de vină – şi cât de prezente şi persistente sunt miturile despre violuri.

MITURI DESPRE VIOLURI

Mit: Majoritatea victimelor sunt violate de străini, în locuri necunoscute, pe timpul nopţii.

Adevăr: Se estimează că peste 80% din victime îşi cunosc agresorii. Violul săvârşit de o persoană cunoscută, un nou iubit sau un coleg de muncă, este frecvent în special în cazul femeilor tinere. Jumătate din violuri se petrec în casa sau în apropierea casei victimei şi multe se petrec pe timpul zilei.

Mit: Dacă victima a consumat alcool sau s-a îmbrăcat indecent este parţial vinovată de viol

Adevăr: Felul de a se îmbrăca sau de a se comporta al unei femei nu dă dreptul nimănui s-o violeze. Chiar şi într-o situaţie în care femeia flirtează şi se arată interesată de sex, ea nu cere să fie violată. Violul este un atac prin care viaţa victimei este controlată de violator. Nicio persoană nu cere şi nu merită să fie abuzată. Agresorul, nu victima supravieţuitoare, trebuie să fie blamat pentru viol.

Mit: Violul este un act necontrolat

Adevăr: Studiile americane au arătat că 75% din toate tipurile de viol sunt plănuite dinainte. Practic, ceea ce se crede despre violuri, că sunt acte de pierdere a controlului, este fals. Violatorul caută să dobândească, nu să-şi piardă controlul, prin viol. Motivul primar care îl împinge pe violator să comită violul este agresiunea, dominarea şi furia, nu sexul. Sexul este folosit ca o armă pentru a răni, umili şi cuceri victima.

Mit: Violul nu este o problemă importantă în ţara noastră

Adevăr: Statisticile Poliţiei Române sunt îngrijorătoare. În România are loc un viol la fiecare patru ore. În primele cinci luni ale anului 2011 s-au înregistrat 960 de violuri.
În anul 2010 s-au înregistrat 2.532 de violuri. Mai mult decât atât, studiile internaţionale arată că violul este una din infracţiunile grave cel mai puţin raportate la poliţie. Cercetări din SUA au dezvăluit că doar 30% din violuri sunt raportate (Sursa). Restul de cazuri nu sunt investigate niciodată prin urmare agresorii scapă nepedepsiţi.

Mit: Femeile în mod obişnuit fac plângeri false de viol sau de agresiune sexuală (de exemplu din răzbunare)

Adevăr: Aproape toate cazurile de viol sunt adevărate, plângerile false sunt rare. De fapt violul rămâne de multe ori neraportat şi nepedepsit. În unele situaţii, victimele îşi retrag plângerile de teamă sau la presiunea celor din jur. Acestea nu sunt plângeri false.

Mit: Dacă a fost cu adevărat viol, victima ar avea răni fizice grave

Adevăr: Prima preocupare a victimei este să scape de atac. Ea nu poate şti de ce-i capabil violatorul şi ce metode o pot ajuta să scape. O victimă n-ar trebui criticată pentru ceea ce a făcut sau ce n-a făcut (de exemplu că n-a ţipat), dacă a crezut că în acest mod îşi salvează viaţa sau evită o agresiune mai gravă. A insista asupra faptului că o victimă ar trebui să se bată până la moarte pentru a scăpa de viol echivalează cu a spune că integritatea sexuală este mai importantă decât viaţa.

Mit: O persoană agresată sexual se comportă isteric ulterior

Adevăr: Victimele prezintă un spectru emoţional foarte larg ca urmare a agresiunii. Se pot arăta calme, nervoase, vesele, apatice, în stare de şoc. Fiecare se raportează la traumă într-un mod diferit.

Mit: Poţi recunoaşte un violator după felul cum arată

Adevăr: Violatorii nu sunt identificabili după aspectul fizic. Ei pot părea persoane prietenoase, normale şi ne-ameninţătoare. Mulţi sunt tineri, sunt căsătoriţi, au copii. Se pot face doar categorii de violatori şi stabili caracteristici comune.

Mai multe:

• http://crime.about.com/od/sex/a/rape_myths.htm
• http://www.d.umn.edu/cla/faculty/jhamlin/3925/myths.html
• http://www.domesticviolenceservices.com/rapemythsandfacts.html
• http://www.cerrocoso.edu/studentservices/sexualassault.pdf

Aceste credinţe sunt foarte răspândite şi servesc pentru a nega agresiunea asupra femeilor şi a justifica violenţa masculină.

În cazul de la Jean Monnet s-a văzut de la bun început o poziţionare a presei şi a "publicului" în favoarea profesorului şi o atitudine de blamare a elevei.

În primul rând, nu s-au luat precauţii pentru a proteja identitatea elevei minore. Expunerea publică cu nume şi fotografii (cu o subţire bandă neagră în dreptul ochilor) a făcut-o uşor de recunoscut de colegi. Acest lucru, alături de atitudinea generală negativă faţă de ea, îi va îngreuna recuperarea şi reintegrarea socială.

În al doilea rând, ziarele şi televiziunile s-au întrecut în a găsi amănunte menite să-i ofere profesorului circumstanţe atenuante: eleva ar fi fost iubita profesorului, eleva ar fi consumat alcool, l-a sedus, era îndrăgostită de el, este o „piţipoancă”, o fată de bani gata, în seara respectivă „era îmbrăcată foarte sexy şi pusă pe fapte mari”.

Recunoaştem vechile prejudecăţi legate de viol: dacă o femeie se îmbracă sexy, „şi-o merită”. Dacă consumă alcool, e vina ei că a fost abuzată. Dacă este îndrăgostită atunci NU înseamnă de fapt DA, în sinea ei îşi doreşte să fie violată. Ei bine, nu-i aşa! Nicio fată şi nicio femeie nu-şi doreşte să fie agresată sexual, de acest adevăr n-ar trebui să se îndoiască nimeni.

Există o campanie socială în Scoţia de demistificare a violurilor. În cadrul acestei campanii s-a făcut clipul de mai jos, în care se arată cât de absurdă este supoziţia că o femeie se îmbracă într-un anume mod pentru a căuta un act sexual împotriva voinţei ei:

Violatorul este vinovat indiferent cum era îmbrăcată victima sau cât alcool consumase aceasta. Nu contează dacă flirtaseră înainte sau dacă între cei doi anterior au existat raporturi sexuale

(violul se poate petrece şi în cadrul căsătoriei, se cheamă „viol marital”). Linia de separare dintre un act sexual şi o agresiune sexuală este consimţământul ambelor părţi. Mi se pare incredibil că în cazul de faţă, şi în general în infracţiunile de viol din România, se trec cu vederea nişte lucruri atât de banale şi elementare. Aşadar, nu contează dacă eleva era beată (putea să fie şi în comă alcoolică), era îmbrăcată sexy (putea să fie şi goală) sau era îndrăgostită de profesor (putea să-i fi scris şi poeme de dragoste înainte). Dacă profesorul a abuzat de ea, toate aceste circumstanţe sunt egale cu zero. Violul rămâne viol iar singurul culpabil este profesorul. Eleva avea şi are tot dreptul să decidă ce face cu corpul ei, lipsa consimţământului ei transformă actul în agresiune.

Un alt element folosit de media şi de comentatori pentru blamarea elevei de la "Jean Monnet" a fost că violul a fost raportat la Poliţie la patru zile de la comiterea lui. De ce eleva n-a raportat imediat? De ce n-a sunat la 112? Am arătat mai sus că violul este una din infracţiunile cel mai puţin raportate din lume. Acest lucru se petrece din cauza stigmatizării, a ruşinii dar şi din cauza neîncrederii în poliţie şi justiţie. În unele situaţii, victimele sunt interogate şi verificate medical într-un mod care le provoacă noi umilinţe. Practicile instituţionale pot traumatiza din nou cauzând ceea ce în literatura de specialitate se cheamă „secondary victimization”. În cazul de la Monnet eleva minoră a depus plângere atunci când părintele care o avea în grijă s-a întors din străinătate. În loc de a o învinovăţi pentru că n-a reacţionat imediat, ar trebui încurajată să meargă cu plângerea mai departe pentru a-şi face dreptate. Nu are importanţă la câte zile s-a depus reclamaţia la poliţie. În legislaţia românească agresiunile sexuale asupra minorilor se prescriu după 10 ani de la comiterea faptei.

Învinovăţirea din toate direcţiile a elevei de la Jean Monnet este semn al unei societăţi profund patriarhale şi profund misogine. Ne apropiem de modelul unor ţări musulmane în care femeile şi numai femeile poartă vina pentru agresiunile sexuale pe care le suferă. În Pakistan, Siria, Egipt, Yemen, Iran, Liban, estul Turciei şi alte ţări musulmane, violarea unei fete echivalează cu pierderea onoarei pentru familia din care provine. Pentru restaurarea onoarei, agresorul trebuie să se căsătorească cu victima, altfel victima este marginalizată iar în unele comunităţi ea este omorâtă. Omorâtă pentru vina de a fi fost violată.

În urmă cu câteva săptămâni am participat la un marş în stradă la care, printre altele, s-a strigat că nu contează hainele, violul este vina agresorului: „ORICUM m-aş îmbrăca VIOLUL este vina TA”; „POT sa fiu şi goală, pe corpul meu NU pui mâna DECÂT dacă VREAU eu”; „Oriunde aş merge, ORICE aş purta, NU e NU şi DA e DA!” – au fost câteva din scandările de la Slutwalk/Marşul Panaramelor.

La marş am avut o pancartă şi pentru presă care se potriveşte cu acest caz: MASS MEDIA, NU MAI TRATA VIOLUL CA DIVERTISMENT!