Din cugetările unui prof. univ. de arte plastice

Talentul şi studiul asiduu nu sunt suficiente ca să devii un artist plastic de succes în România. Contează şi sexul cu care te naşti. Dacă ai ghinionul să fii de sex femeiesc, ţi-ai redus sensibil şansele, asta întrucât, după consideraţiilor multora, sacrificiul pe care trebuie să-l faci în viaţă nu este doar pentru desăvârşirea actului de creaţie, aşa cum ţi-ar fi plăcut, ci pentru a îngriji de copii, casă şi bărbat. Aceasta este şi concepţia artistului plastic Mircia Dumitrescu, profesor la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti. Domnia sa se bazează pe experienţa proprie. Într-un interviu acordat ieri în „Cotidianul”, domnul Mircia Dumitrescu dă ca exemplu propria sa familie în care el, ca bărbat, şi-a construit liber o carieră ca artist şi profesor universitar, în timp ce soţia, „un profesionist extraordinar”, a trebuit să renunţe la realizările profesionale pentru a se dedica casei, copilului şi …lui!

Iată fragmentul:

-Reporter: Ce loc ocupă căminul în viaţa unui artist?
- Mircia Dumitrescu : Depinde. Este acum o invazie de femei-creator. N-o spun pentru că sunt misogin. Este valabil şi pentru poezie, şi pentru pictură. Dar viaţa de artist e foarte complicată şi cere sacrificii. Soţia mea, Anna, este un profesionist extraordinar, dar copilul, casa, eu îi mâncăm timpul. Femeia are responsabilitate, bărbatul este mai iresponsabil. Din acest motiv arta este grea pentru o femeie. Uneori trebuie să renunţe la unele realizări profesionale în favoarea obligaţiilor pe care şi le-a asumat faţă de familie. E dureros, dar e o realitate.

Pentru binele familiei s-au sacrificat şi mama şi bunica artistului, după cum tot el mărturiseşte:

-Reporter: De ce ai amintit-o pe bunica?
- Mircia Dumitrescu: Ea fost febleţea mea. Avea o putere de muncă şi un spirit de sacrificiu extraordinare. Ca şi mama de altfel. Amândouă au rămas văduve de tinere şi nu le-a mai interesat nimic în afară de casă, de copil, de meseria lor. Au trăit vremuri grele. Dacă ar fi vrut să facă politică, mama ar fi putut pentru că avea origine „sănătoasă". Bunica era văduvă din Primul Război Mondial. Bunicul fusese ţăran şi a murit la 18 ani. Dar tata îi spusese că trebuie să-şi vadă de profesie şi de cratiţă. Şi ea l-a ascultat întotdeauna.
Interviul complet aici.

Nu s-au făcut statistici pentru a confirma „invazia femeilor-creator” de care se aminteşte în interviu. În schimb la Facultatea de Arte Plastice la care predă domnul Dumitrescu, în ciuda faptului că fetele sunt jumătate din studenţi, doar puţine dintre ele sunt recrutate la nivel universitar pentru a continua o carieră ca profesor. La secţia de Pictură fetele sunt peste 70% din totalul studenţilor, dar majoritatea cadrelor didactice e formată din bărbaţi. E mult mai greu să fii admis în sferele elitiste atunci când se crede despre tine că rolul în viaţă, pentru că eşti femeie, e să vezi de casă, copil, bărbat. Credeaţi că România a scăpat de mentalităţile retrograde privind rolul femeilor în familie şi societate? Credeaţi că măcar în familiile de intelectuali, de artişti plastici, există o repartiţie mai echitabilă a sarcinilor domestice? Iată că domnul Mircia Dumitrescu nu pare să aibă mustrări de conştiinţă pentru că i-a pus nevestei în cârcă toată munca de acasă în timp ce el şi-a putut vedea liber de artă. El nu face decât să constate o realitate dureroasă a femeilor dar nu-i trece prin cap că ar putea exista şi familii parteneriale, familii în care soţii se ajută reciproc pentru a se putea dedica amândoi, cu aceleaşi şanse, vieţii profesionale.

Şi mă tem că la facultatea la care predă domnul profesor Dumitrescu artişti precum Guerrilla Girls nu sunt prea studiaţi...