Recomandare de cărţi

M-am gândit, pornind de la un articol scris de o colegă de blogosferă despre cartea "Nepreţuitele Femei" a d-nei Mihaela Miroiu, să fac o listă cu câteva lecturi pentru cei care şi-ar dori să citească câte ceva din ce s-a publicat pe la noi în materie de feminism. Este o listă întocmită subiectiv şi limitată la cunoştinţele pe care le am eu în domeniu, de aceea îi rog pe cunoscători să lase în comentarii şi alte titluri care ar merita menţionate. Aşadar, în ordinea preferinţei şi oarecum a accesibilităţii textelor, lista ar fi următoarea:

1. „Nepreţuitele femeie” – Mihaela Miroiu. Este o colecţie de articole apărute în diverse publicaţii, care se citeşte lesne şi pe nerăsuflate. Este cartea din care răzbat cel mai bine, după părerea mea, umorul şi ironia cu care doamna Miroiu îşi expune deseori ideile şi care îi transformă cursurile de la facultate în dezbateri aprinse întrerupte cu hohote de râs şi chicoteli. Mi-a plăcut foarte mult.
2. „Femeia eunuc” – Germaine Greer, apărută la editura Curtea Veche în 2007. Este un veritabil ghid de emancipare a femeilor prin recăpătarea încrederii în forţele proprii şi înlăturarea miturilor şi stereotipurilor cu care sunt subjugate. E scrisă cu exemple din diverse domenii, de la biologie la literatură, de la psihologie la piaţa muncii. În special mi-a plăcut capitolul în care demontează romantismul şi toate fetişurile şi miturile legate de iubirea romantică: fete gingaşe şi inocente, bărbaţi puternici, duri dar îmblânziţi de amorul nebunesc, săruturile pătimaşe, dulcegăriile. Să sperăm ca în curând o editură românească o să se îndure să publice şi celălalt bestseller al lui Greer, „The whole woman”.
3. "Al doilea sex" - Simone de Beauvoire. O carte de referinţă pentru feminismul valului al II-lea, care a produs o adevărată revoluţie în gândire la vremea ei (a fost scrisă în 1949). A fost numită "biblia feminismului" iar fraza cea mai faimoasă a sa rămâne şi azi de actualitate: "nu te naşti femeie, ci devii".
4. „Splendida cetate a celor o mie de sori” – Khaled Husseini. Nu este literatură feministă, dar o recomand aici pentru că este ce am citit vreodată mai autentic despre situaţia femeilor din Afganistan. Am primit feed-backuri pătimaşe de la prietene cărora le-am făcut-o cadou. N-o să uit cum vara trecută pe când eram în Delta Dunării cu un grup de prieteni, una din prietene citea de zor pe plajă cartea asta iar la un moment dat a început să plângă de emoţie. Este într-adevăr o carte care nu te poate lăsa rece (apropo, le-aş face-o cadou militarilor români din Afganistan ca să înţeleagă mai bine pe ce tărâm se află şi prin ce trec „stafiile” înfăşurate în burka pe care le văd pe stradă).
5. „BiONGrafie” – Laura Grunberg. Este scrisă de o doamnă deosebită, cu un suflet mare, care a condus primul ONG feminist de după 1989 numit AnA. Cartea este despre istoria acestui ONG, care la ora actuală nu mai funcţionează din păcate şi care scos ani la rândul publicaţia de studii feministe „AnALize”, pe care de asemenea o recomand, dacă aveţi acces de pe undeva la ea. O recenzie scrisă chiar de autoare poate fi citită aici: http://www.dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/istoria-traita-unui-ong-de-femei
6. „Cartea neagră a egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi în România” - Laura Grunberg [coord.], Ioana Borza, Theodora Eliza-Văcărescu. Este o lectură practică, destul de actuală, pentru cine vrea o introducere referitoare la situaţia maro-neagră a domeniului egalităţii de gen din România. Cartea poate fi citită online aici: http://www.anasaf.ro/ro/docs/Cartea%20neagra%20a%20egalitatii%20de%20sanse%20intre%20femei%20si%20barbati%20in%20Romania%20%5Bcomplet%5D.pdf
7. „Femeile sunt de vină” – cartea simpaticei PSD-iste Gabi Creţu (printre puţinele politiciene de la noi declarat feministe). Este o lectură uşoară dar de foarte bună calitate, ce colecţionează articole şi discursuri care tratează situaţia femeilor din România şi din alte părţi.
8. „Raportul Hite” – Shere Hite. Demontează mituri legate de sexualitatea feminină. Cartea a fost un bestseller în SUA la vremea ei şi a produs foarte multă vâlvă.
9. „Politica duplicităţii” – Gail Kligman. Despre politica pro-natalistă a lui Ceauşescu cu tot ce a însemna ea: sarcini nedorite, avorturi clandestine, cupluri înspăimântate şi terorizate în viaţa lor intimă, controale ginecologice în fabrici, securişti care investigau medici, asistente şi femeile pe masa de operaţie. Ar trebui să fie, după părerea mea, o lectură obligatorie la facultăţile de istorie din ţară.
10. „Naşterea. Istorii trăite ” – coord. M. Miroiu şi O. Dragomir. Despre care am mai scris pe blog.

Cărţile de mai sus ar fi un fel de mini-introducere în domeniu. Pentru cei care doresc să aprofundeze, recomand:

1. „Drumul către autonomie” – Mihaela Miroiu. E o introducere în teoriile feministe, asemenea unui manual din care poţi afla ce a însemnat valul I, valul II şi valul III al feminismului şi post feminismul. Cu ce se deosebeşte feminismul liberal de cel socialist, marxist, radical, ecofeminism, feminismul comunitarian, etc. Ce s-a făcut în România în favoarea (sau împotriva) drepturilor femeilor în perioada ante şi interbelică, în perioada comunistă şi după 89.
2. „Ultima inegalitate: relaţiile de gen în România” – Vladimir Pasti. Un studiu sociologic consistent şi valoros despre relaţiile între femei şi bărbaţi în perioada comunistă şi postcomunistă.
3. „Din istoria feminismului românesc” – Ştefania Mihăilescu, vol. I (1838-1929) şi vol. II (1929-1948). Este o antologie de texte şi un mic studiu publicat la începutul vol. II, prin care se scot la lumină articole aparţinând feministelor românce din sec. al XIX-lea şi prima jumătate a sec. al XX-lea din România.
4. „Politica sexelor” – Liliana Popescu. Este o altă carte – manual din care poţi afla despre mişcarea feministă de la începuturi şi până în prezent, despre masculinitate şi despre prejudecăţile despre feminism, şi despre opinia feministelor faţă de teme diverse: pornografie, violenţă domestică, politică, piaţa muncii. Din păcate a fost publicată într-un tiraj redus la editura Maiko în 2004 şi e mai greu de găsit, chiar şi în biblioteci.

Pe domenii concrete, există mai multe cărţi publicate, din care amintesc:

• În educaţie: „Gen şi educaţie” (Laura Gruberg şi Mihaela Miroiu); „Dilema de gen a educaţiei” (D. O. Ştefănescu)
• Mass-media: „Femei, cuvinte şi imagini” (Otilia Dragomir, Adina Bradeanu, Daniela Roventa-Frumusani, Romina Surugiu); „Mass –media despre sexe” (Laura Grunberg)
• Politică şi politici publice: "Reconstrucţia teoriei politice. Eseuri feministe" (Uma Narayan, Mary Lyndon Shanley); „Gen şi putere” (Oana Băluţă, ed.); „Gen şi interese politice” (Oana Băluţă, Alina Dragolea, Alice Iancu); „Parteneri egali. Competitori egali” (Oana Băluţă, Alina Dragolea, Alice Iancu).
• Familie: „Familia monoparentală” (Cristina Ştefan); „Introducere în sociologia familiei. Familia românească în societatea contemporană” (Raluca Popescu).
• Violenţă: „Războiul împotriva tăcerii” (Andrea Dworkin).
• Dicţionare, enciclopedii: „Lexicon feminist” (M. Miroiu şi O. Dragomir); „Femei celebre” şi „Femei celebre din România ” (ambele de Arina Avram); „Dicţionarul personalităţilor feminine din România” (G. Marcu şi R. Ilie).

Mă opresc aici cu înşiruirea dar rămân cu sentimentul că am uitat să menţionez multe alte cărţi valoroase. Lista rămâne deschisă.

Teo Trandafir versus Liliana Mincă, o campanie ♀

Alegerile din colegiul 19 din Bucureşti s-au încheiat astăzi cu victoria Teodorei Trandafir din partea PD-L, în faţa Lilianei Mincă de la PSD-PC.

Două femei au candidat una împotriva alteia pentru un loc în Parlament. Nu este o premieră în politica românească de la introducerea votului uninominal ca două femei să se lupte pentru acelaşi loc în Parlament. În 2008, Elena Udrea s-a confruntat în colegiul 25 împotriva Luminiţei Anghel, iar Alina Gorghiu împotriva Laviniei Şandru în colegiul 22.

Vasile Dâncu spunea cu amărăciune în urmă cu câteva zile că, deşi are încredere că femeile pot face politică mai bine decât bărbaţii, niciuna din cele două doamne nu va aduce ceva nou în politica românească pentru că nici Teo Trandafir dar nici Liliana Mincă nu au programe politice serioase şi se limitează la a copia „minciuni ale politicii masculine”. În parte, Dâncu avea dreptate. La Teo Trandafir s-a văzut amatorismul şi lipsa de experienţă în politică, mergând până într-acolo cu absurdul încât a susţinut prin sloganul electoral că vrea „mai puţină politică şi mai mult suflet”. De fapt, sensul termenului „politică” a fost confundat în mod intenţionat şi populist cu termenul „politicianism”. Sper totuşi că Teo Trandafir, sau măcar staff-ul său care i-a compus sloganul, înţelege că arta politicii are ramificaţii ample, politica atingând aproape toate domeniile vieţii noastre, de la impozite la subvenţii, de la agricultură la infrastructură, de la reglementarea comportamentelor în spaţiul public şi până la aspecte ale vieţii private cum ar fi violenţa domestică, divorţurile, custodia copiilor, etc. Feministele valului al II-lea spuneau pe bună dreptate că „the personal is political” – adică inclusiv ceea ce se întâmplă dincolo de uşa casei, în spaţiul privat, trebuie supus unor reglementări de la nivel politic.

Per total, intenţiile doamnei Trandafir par a fi de bună credinţă: doreşte să îmbunătăţească, de la nivelul Parlamentului, situaţia copiilor din România. Din păcate, programul său politic a fost sublim dar a lipsit cu desăvârşire. De exemplu, una din propunerile sale a fost aceea de a acorda „cupoane pentru creşe” părinţilor cu copii mici, pentru ca Statul să ofere în acest mod o asistenţă şi pentru copii de 0-3 ani. Însă, în concret, cum vor funcţiona aceste cupoane nu a fost deloc clar. De unde luăm creşele? În ultimii ani numărul lor s-a redus drastic, ce facem, construim altele? Sistemul va funcţiona sau ba în paralel cu plata indemnizaţiei pentru creşterea copilului? De ce să dăm cupoane pentru creşe şi nu să subvenţionăm direct funcţionarea şi extinderea reţelelor de creşe?

În cazul celeilalte candidate, Liliana Mincă, programul politic a fost ceva mai conturat, însă nu a adus nimic nou sau spectaculos. În privinţa legalizării prostituţiei sau a căsătoriilor homosexuale, Mincă a adoptat poziţia în contra, conservatoare, aducând în discuţie morala creştină, mai presus de alte argumente. Marca PC s-a văzut şi în propunerile sale referitoare la introducerea TVA-ului redus la alimentele de bază şi păstrarea vârstei de pensionare a femeilor (Partidul Conservator este cel mai vehement opozant al acestei măsuri, Lia Ardelean, preşedinta Organizaţiei de Femei a PC, fiind iniţiatoare unei campanii de strângere de semnături împotriva adoptării Legii Pensiilor în varianta actuală ce propune egalizarea vârstei de pensionare a femeilor şi bărbaţilor). Pe alte subiecte, Mincă s-a bazat pe criticile tipice ale opoziţiei la adresa guvernului condus de Emil Boc şi a lui Traian Băsescu. Asocierea sa cu primarul Piedone ar fi trebuit să-i asigure victoria, dar, spre deosebire de acesta, a fost mai puţin cunoscută şi pe timpul campaniei nu a reuşit că convingă suficient.

Partea pozitivă a acestei campanii a fost abordarea politicii dintr-o perspectivă feminină. Aici Dâncu greşeşte când spune că cele două politiciene au repetat „minciuni ale politicii masculine”. Ambele au arătat o înclinaţie pentru probleme sociale. Ambele au vorbit despre teme care vizează traiul femeilor din România: creşterea copiilor, vârsta de pensionare, legiferarea prostituţiei. Aceste teme deosebit de importante şi insuficient dezbătute de obicei de politicieni, nu şi-ar fi făcut loc dacă cei doi candidaţi ar fi fost bărbaţi. Să ne amintim că în alegerile pentru colegiul 1 din Bucureşti în care s-au confruntat Radu Stroe (PNL) şi Honorius Prigoană (PD-L) principalele teme au fost cele referitoare la reformarea Statului, unicameralismul, siguranţa naţională, etc., aceleaşi pe care se ceartă şi în prezent cei mai mulţi bărbaţi de Stat din România.

În final, două amănunte de remarcat din timpul campaniei electorale pentru colegiul 19:

- unul negativ: remarca misogină a lui Radu Stroe de la începutul campaniei cum că lupta politică avea să fie "o ciufuleală între doamne";

- unul pozitiv: reapariţia Monei Muscă într-un eveniment politic.

Prostituţia, un subiect la care se „pricepe” toată lumea, inclusiv Teo Trandafir

Despre politică şi prostituţie toată lumea are impresia că poate emite opinii experte. Mai nou, Teo Trandafir. Candidata PD-L la un loc în Parlamentul României a declarat într-un interviu din ziarul Gândul că este în favoarea legalizării prostituţiei.

Diletantismul acestei doamne a ieşit la iveală în toată splendoarea sa în momentul în care şi-a argumentat opţiunea. Se pot găsi argumente solide pe care se poate susţine o iniţiativă de legalizare a prostituţiei, cu toate că argumentele împotriva legalizării, printre care problema traficului de fiinţe umane şi a prostituţiei forţate, ar trebui luate serios în seamă. În schimb, în cazul doamnei Teo Trandafir, argumentarea în favoarea legalizării a sunat aşa: „Bărbaţii vor fi fericiţi, căsniciile vor fi mai solide. Înţeleg că religia interzice, dar e o realitate, nu poţi să-mi spui că de mii şi mii de ani există aceste domniţe şi de mâine vor dispărea că nu mai vrem noi să le vedem. Ar trebui votată legea, să ştim şi să fie pe faţă!".

Prostituţia este, ca şi în alte dăţi, privită unilateral, numai în beneficiul clienţilor. Să le fie lor bine. Dar în prostituţie mai există o parte afectată, de soarta căreia doamna Teo Trandafir nu pare preocupată: prostituatele însele, denumite eufemistic „domniţe”. Cum au ajuns „domniţele” să practice prostituţia, câte dintre ele o practică de bunăvoie şi câte o fac forţat, câte sunt efectiv ajutate de cineva, de Stat bunăoară, să abandoneze profesia? Nu cumva prostituţia, odată legalizată, va conduce la o creştere a cererii pentru sexul plătit, devenind o încurajare a consumului de prostituţie? Cum rămâne cu riscul ca România să devină o destinaţie a turismului sexual, precum Thailanda sau Olanda? Doamna Trandafir are greşita impresie că singurul impediment în legalizarea prostituţiei este de ordin religios. Bine ar fi ca cei care îşi dau cu părerea despre această temă să fi citi ceva studii înainte, aşa cum face un economist care vorbeşte despre criza economică sau un inginer agronom despre îngrijirea pomilor fructiferi. Ne-am obişnuit ca despre tema prostituţiei toată lumea să-şi dea cu părerea.

.

Pe de altă parte, se simte acut lipsa din spaţiul politic românesc a unor voci care să susţină descurajarea consumului de prostituţie, descurajarea clienţilor. Clienţii generează prostituţie cu banii lor, de aceea asupra lor ar trebui focalizate iniţiativele politice dacă se doreşte cu adevărat diminuarea prostituţiei. Optica legii ar trebui schimbată cu 180 de grade: clientul să fie amendat, prostituata să fie dezincriminată şi chiar ajutată să-şi găsească un job şi să se reintegreze social. Acum clientul nu păţeşte absolut nimic, cu toate că banii săi fac posibilă existenţa acestei forme degradante de muncă şi a traficului de fiinţe umane. Şi deşi soluţia amendării clientului a fost adoptată în multe ţări şi discutată pe larg în multe altele, e o necunoscută la noi. Încă ne mai luăm cu mâinile de cap şi ne văităm că prostituţia există şi va exista mereu şi nu avem alte soluţii decât să-i dăm o formă legală, ca orice altă muncă.

Revenind la Teo Trandafir şi la alţi politicieni, problema nu e poziţionarea în favoarea sau împotriva legalizării prostituţiei, ci superficialitatea cu care abordează această problemă deloc simplă. Prostituţia nu se poate separa de teme precum traficul de fiinţe umane, sărăcia, excluziunea socială, relaţiile de putere dintre femei şi bărbaţi, limitele şi efectele mercantilizării relaţiilor interumane, etc. Ar trebui să învăţăm din experienţele altor ţări, deopotrivă de la cele în care prostituţia este legală transformându-le în destinaţii preferate ale reţelelor de carne vie, cât şi de la acele ţări care au adoptat alte măsuri, cum ar fi amendarea clientului şi implementarea de programe de formare şi inserţie pe piaţa muncii a femeilor care abandonează prostituţia.

Citeşte şi:
- Campanii pentru descurajarea consumului de prostituţie

Umanizarea naşterilor

Personalul medical din maternităţile din România se îngrijeşte puţin sau deloc de confortul şi starea psihică a femeilor care nasc. Acum mai bine de un an citeam pe blogul „jurnal de sarcină în doi” o poveste terifiantă a unei naşteri petrecute la maternitatea Giuleşti din Capitală. Autoarea povesteşte prin ce umilinţe şi momente degradante a trecut, cum de pildă în sala de naşteri, neprietenoasă şi cu decor de abator, asistentele fugăresc gravidele ca să le taie chiloţii, pentru ca apoi să le oblige să stea ore în şir în pat cu şomoioage de vată între picioare. În cartea recent apărută la Polirom „Naşterea. Istorii trăite” coordonată de Mihaela Miroiu şi Otilia Dragomir, alte istorii ale unor femei trecute prin maternităţile din România conturează tabloul sinistru al spitalelor: paciente lăsate singure, panicate şi exasperate, fără să li se ofere nici cele mai elementare informaţii despre ce li se întâmplă şi ce injecţii li se fac, paciente care din cauza manevrelor invazive şi brutale pierd orice control asupra propriului corp, asistente care se răstesc şi dau ordine şi nu în ultimul rând medici care introduc, fac, taie, scot, cos, fără să dea prea multe explicaţii. La acestea se adaugă umilinţa de a da spagă în toate părţile pentru a beneficia de atenţie, lipsa contactului cu nou născutul în primele ore de la naştere, cu excepţia câtorva clipe imediat după aducerea lui pe lume, şi interzicerea tatălui de a lua parte la naşterea propriului copil. Există maternităţi în România în care în continuare taţii sunt ţinuţi la distanţă, undeva în curtea spitalului, neavând acces nici măcar pe culoare.

Chiar şi în situaţiile mai puţin dramatice, în care tratamentul pacientei este mai respectuos, travaliul, naşterea şi îngrijirea copilului în primele momente ale vieţii sunt operaţiuni extrem de medicalizate, din care lipseşte figura femeii ca participant activ la toate aceste faze. Naşterea este tratată ca o situaţie de risc în care trebuie implicate tehnologii şi proceduri medicale pentru a evita „posibilele riscuri”. Naşterea este în fond tratată ca o boală, iar femeia în travaliu precum o bolnavă.

Această abordare super medicalizată a naşterii trebuie să se schimbe şi este în curs de schimbare în ţările civilizate, în special în ţările nordice şi anglo-saxone, dar din ce în ce mai vizibil şi în ţările latino-americane. În aceste ţări, naşterile au început să fie tratate ca procese naturale care trebuie lăsate să se desfăşoare cu intervenţii medicale minime, într-un mediu prietenos, în prezenţa partenerului şi a persoanelor dragi gravidei. Naşterile care decurg fără probleme sunt asistate doar de moaşe, medicii intervenind numai în cazurile speciale. În Olanda, de exemplu, există 2300 de moaşe şi 800 de medici ginecologi destinaţi naşterilor, asta pentru că prezenţa medicilor este impusă numai în cazurile în care apar complicaţii. Peste 30% din bebeluşii din această ţară sunt născuţi acasă. Dacă nasc la spital, femeile au posibilitatea să aleagă diferite poziţii pentru a naşte: în picioare, ghemuite, pe pat, în apă, etc. O naştere umanizată înseamnă şi limitarea administrării de substanţe care induc şi accelerează travaliul doar la cazurile strict necesare, la fel şi recurgerea la epiziotomie, forceps, vacuum, etc. pentru facilitarea expulzării fătului. Mai presus de toate se acordă o atenţie specială stării psihice şi participării active a femeii la naşterea propriului copil.

De ce e nevoie de o umanizare a naşterii?

„Corpul feminin este în totalitate pregătit pentru a procrea, adăposti, gesta, a da naştere şi alăpta; doar un procent redus (10%) din femei prezintă o patologie anterioară sau pe durata sarcinii care să necesite asistenţa medicală.

În principiu, toate instrumentele pentru a da naştere le deţine corpul, este important ca femeia să fie conştientă că deţine un corp pregătit la milimetru pentru acest moment. Nu trebuie decât să-l lase să-şi facă treaba, eliberându-l de frica construită în baza ignoranţei sau a matricei culturale cum că a naşte este ca şi cum ai fi bolnav.”

Condiţii pentru desfăşurarea naturală a naşterii

1. Libertatea de mişcare

Numeroase studii demonstrează că poziţia verticală favorizează naşterea iar cea orizontală o îngreunează. În poziţie verticală se valorifică forţa gravitaţională, vaginul se măreşte şi se scurtează şi, în plus, capul copilului exercită o presiune asupra colului uterin, ceea ce stimulează dilataţia. Este important ca femeia să se poată mişca în libertate căutând poziţiile şi mişcările pe care i le sugerează corpul său. Femeia care a reuşit să capete încredere în corpul său, în capacitatea de a naşte şi care este asistată cu respect, ştie să-şi asculte cererile corpului, căutând acele poziţii care-i alină durerile, ghemuită, aşezată pe un taburete, în patru labe, în picioare, sprijinită de cineva, etc. „Conştiinţa asupra propriului corp” îi indică în permanenţă care este postura potrivită, cea mai comodă fiind cea mai fiziologică, de aceea este crucial ca femeia să fie încurajată că are capacitatea de a se baza pe propriile forţe şi pe propria capacitate corporală pentru a da naştere.

Epiziotomia (tăierea perineului realizată de medic) şi forcepsul (instrumentul de extragere artificială a copilului) sunt proceduri tehnice care înlocuiesc capacitatea naturală a femeii, cu consecinţe negative ulterioare pentru mamă şi copil.

2. Intimitate, siguranţă afectivă, încredere, sprijin emoţional

Unica formă de a umaniza naşterea este să ne reconectăm la faptul că suntem o specie mamiferă. Toate femelele mamifere necesită o atmosferă de intimitate în care să se simtă calme, sigure şi protejate; în acest mediu cald şi intim, femeia poate să se lase în voia experienţei de a naşte. În fluxul sanguin al mamei trebuie să se elibereze un cocktail de hormoni care s-o ajute să nască. Aceştia se eliberează numai în condiţii de siguranţă afectivă. Obstreticiana Michel Odent spune că oxitocina (responsabilă de contracţiile uterine) este un hormon „timid” şi că trebuie să-i asiguri o atmosferă de încredere pentru a-şi face prezenţa în fluxul sanguin al mamei. Întrucât prezenţa oxitocinei este esenţială pentru desfăşurarea naşterii, deducem că un mediu intim şi sigur este crucial pentru ca naşterea să poate avea loc natural.

3. Un ambient corespunzător

Naşterea este ghidată de creierul mamifer (creierul emoţional), iar activarea neocortexului (creierul raţional) o inhibă, fapt pentru care trebuie să se evite tot ce ar putea activa gândirea raţională a femeii care naşte: a-i vorbi fără a fi nevoie, a-i pune întrebări, a-i ordona, acestea îi întrerup „călătoria sa interioară”. De asemenea interferează luminile, zgomotele, frigul, interdicţia de a mânca, incomoditatea de a sta în aceeaşi poziţie sau de a rămâne într-un loc neprietenos. Condiţiile adecvate pentru naştere sunt asemănătoare cu cele necesare pentru a dormi: intimitate, penumbră, linişte, mediu cald şi tot ce-i permite femeii să se concentreze asupra ei.

4. Încredere în forţele proprii şi libertatea de exprimare

Este fundamental ca femeia să capete încredere în forţele proprii şi în puterile naturii. De aceea este important ca femeia şi partenerul său să se simtă înconjuraţi de personal medical care să-i asculte şi să le ofere informaţii, faţă de care să se simtă liberi să vorbească despre temerile şi neliniştile lor. Sarcina este o etapă a vieţii propice pentru transformare şi învăţare, … pentru o femeie este oportunitatea de a capta un potenţial mare ca şi creatoare şi dătătoare de viaţă. O femeie care pe durata sarcinii a putut să înţeleagă ce capacitate şi forţă stau în sine are puterea de a se deschide experienţei de a naşte un copil.

Libertatea de a se exprima se referă la faptul că femeia, când simte durere, cel mai bine este să şi-o exprime. Supunerea şi acceptarea durerii este o condiţie necesară pentru secreţia de endorfine, responsabile de atenuarea şi modificarea percepţiei asupra durerii. Din contră, teama şi reprimarea senzaţiilor frânează procesul natural, transformând durerea „trecătoare” într-o suferinţă greu de suportat.

Există modalităţi naturale foarte eficiente pentru calmarea durerii, cum ar fi apa caldă, masajele, aşezarea pe o minge de cauciuc, căutarea celei mai comode poziţii, ascultarea de muzică relaxantă, legănarea pe braţul partenerului, etc.

5. Asistenţa medicală respectuoasă

Alegerea personalului care asistă la naştere este foarte importantă. Există personal care manifestă deschidere faţă de umanizarea naşterii, dar şi personal care înţelege naşterea ca pe un act medical, realizând o serie de intervenţii de rutină femeilor şi bebeluşilor care nu numai că nu sunt necesare dar pot fi şi dăunătoare. Personalul medical trebuie să asiste cu discreţie la momentul naşterii, bazându-se pe resursele femeii de a aduce copilul pe lume, stând de veghe să-i ofere sprijin atunci când are nevoie.

6. Legătura mamă-nou născut şi respectarea momentelor de intimitate

Prima întâlnire între mamă şi nou născut este un moment fondator şi are consecinţe de durată asupra relaţiei, asupra încrederii pe care mama o dobândeşte pentru a-şi alăpta şi îngriji copilul şi asupra dezvoltării emoţionale a acestuia. Mamele şi copii lor trebuie să rămână împreună după naştere, aşa este cel mai bine pentru amândoi. Dacă nou născutul este sănătos, nu are nevoie decât să rămână alături de mama sa, iar dacă prezintă o dificultate, va trebui să fie evaluat costul şi beneficiul separării, numai în caz de urgenţă şi dacă situaţia o impune.

În concluzie, naşterea umanizată înseamnă a revaloriza încrederea în forţele naturale ale corpului şi a se lăsa în voia lor. Bineînţeles că nu presupune renunţarea la tehnologie, ci folosirea ei numai atunci când este cu adevărat necesară. Datele ştiinţifice arată că naşterea umanizată nu numai că respectă demnitatea femeii, ci este şi mai sigură. De aceea Organizaţia Mondială a Sănătăţii recomandă o asistenţă medicală care să se bazeze pe protagonismul femeii, pe fiziologia ei şi pe o medicalizare redusă cât mai mult cu putinţă.” (Extras din articolul ¿Qué es el parto humanizado?)

Codul deontologic al jurnalistului, încălcat în mod repetat de "Adevărul"

Cei de la „Adevărul” au făcut un obicei din a face publice numele complete ale victimelor atunci când relatează despre cazuri de viol, hărţuire sexuală, trafic de persoane, proxenetism, etc., inclusiv în cazurile în care sunt implicaţi minori. O asemenea abatere de la etica şi deontologia jurnalistică nu vezi nici în tabloidele gen Cancan sau Libertatea.

Pentru jurnaliştii Adevărului, detalierea cât mai precisă a ştirii pare a fi mai importantă decât prejudiciul cauzat victimei prin expunerea publică a numelui său. Cui îi pasă că ştirea difuzată conduce la identificarea victimei în sânul comunităţii din care face parte, şcoală, loc de muncă, bloc, cartier, sat, grup de prieteni şi cunoscuţi şi devine o piedică în plus în procesul de recuperare şi revenirea la o viaţă normală? Unde mai pui că în unele cazuri poate fi şi un pericol pentru viaţa şi integritatea sa fizică şi pentru starea psihică, din moment ce, chiar dacă agresorul este reţinut, apropiaţii acestuia o pot identifica uşor şi pot trece la ameninţări pentru a retrage plângerea şi la acte de răzbunare ca reacţie la depunerea denunţului.

Să luăm câteva exemple din ultima perioadă în care „Adevărul” a încălcat dreptul victimei la protecţia datelor sale şi la viaţă privată.

Ştirile le-am copiat cu „print screen” de pe adevarul.ro.

Primul exemplu este o ştire de la începutul lunii martie despre o fată de doar 14 ani, răpită în plină stradă şi violată timp de mai multe zile de 40 de bărbaţi. Numele ei este făcut public chiar la începutul ştirii.

Al doilea exemplu este o ştire de săptămâna trecută. O elevă hărţuită sexual de profesorul său a devenit ţinta batjocorii altor cadre didactice din şcoala la care învaţă după ce cazul a devenit public (relatat tot de "Adevărul"!). Unul din profesori i-a spus elevei „treci la tablă. Eu nu te pipăi!”.

A treia ştire luată ca exemplu, publicată tot săptămâna trecută, este despre fata unui poliţist bătută cu bestialitate de fostul său iubit. Deşi chipul fetei a fost blurat în imaginile surprinse de camera video a scării de bloc unde s-a petrecut agresiunea, numele complet al acesteia apare în corpul ştirii:

Tot în ziarul „Adevărul” au fost publicate şi numele fetelor traficate care apar în dosarul de proxenetism şi trafic de persoane instrumentat de DIICOT Cluj (în care unul dintre cei suspectaţi a fi beneficiarul serviciilor sexuale este deputatul PD-L Petru Călian). În acel caz, mai multe ONG-uri au sesizat autorităţile asupra scurgerii de informaţii şi încălcarea confidenţialităţii asupra datelor victimelor (scrisoarea trimisă autorităţilor poate fi citită aici).

Update

Mălin Bot, redactor şef la Adevărul Hunedoara a precizat într-un comentariu (vezi în subsolul acestui articol) că, în cazul fetei hărţuite sexual de profesori, avocatul şi tatăl elevei au fost cei care au cerut mediatizarea cazului pentru a grăbi ancheta şi că şi-au dat acordul pentru publicarea numelui complet al fetei minore. O a doua persoană, de data aceasta anonimă, a comentat că detaliile cu privire la numele victimelor sunt cerute expres în redacţia "Adevărul" şi că, fără aceste amănunte, ca jurnalist, "rişti să rămâi fără serviciu"!

Teme feministe la "Cafeneaua critică" de miercuri, 7 aprilie

Următoarea întâlnire a proiectului de dezbateri culturale "Cafeneaua critică" se va ocupa de teme feministe: naşterea; regândirea idilei.

Puncte de pornire: volumul Naşterea. Istorii trăite, coordonat de Mihaela Miroiu şi Otilia Dragomir (Editura Polirom, 2010)** şi expoziţia de artă contemporană româno-austriacă Idila/Idyll deschisă la Galeria bucureşteană Atelier 030202 (11 martie-11 aprilie 2010), curatoare: Olivia Niţiş***.

Invitaţi: Mihaela Miroiu şi autoarele volumului Naşterea. Istorii trăite, Olivia Niţiş şi artistele prezente în expoziţia Idila/Idyll.

Amfitrion: Ion Bogdan Lefter.

Miercuri, 7 aprilie 2010, orele 18.30-21.00

Club Control

Bucureşti, Str. Academiei nr. 19

Intrarea este liberă.

Medicii de la Spitalul Judeţean din Focşani nu fac întreruperi de sarcină în Săptămâna Mare

La Spitalul Judeţean din Focşani s-a luat decizia de a nu se mai face avorturi până după Paşti, scrie Hotnews. Situaţia nu e singulară. Anul trecut în Săptămâna Mare citeam ceva asemănător despre Spitalul de Urgenţă din Alba.

Întrebarea este, până la ce punct un medic poate refuza să practice actul medical din considerente religioase? Şi în al doilea rând, oare e admis ca o instituţie publică din România, respectiv un spital, să suspende aplicarea legii din considerente religioase? Pentru că în cazurile respective nu vorbim de opţiuni individuale ale medicilor ci de o practică instituţională în toată regula.

Aici e vorba de aplicarea legii în sistemul sanitar, nu despre argumentele pro şi contra pentru practicarea avorturilor şi nici despre rata (prea) mare a avorturilor din România (datorată lipsei de educaţie sexuale şi a nefolosirii metodelor de contracepţie). Orice amânare a intervenţiei de întrerupere a sarcinii înseamnă o creştere a riscurilor pentru sănătatea femeilor. Ce e mai important: o sărbătoare religioasă sau sănătatea oamenilor? Cu bună ştiinţă, în cazul de faţă, medicii aleg să mărească riscurile unei intervenţii chirurgicale.

Şi un alt lucru mi-a atras atenţia când am citit ştirea despre decizia Spitalului Judeţean din Focşani. Vrancea este unul din judeţele cu o creştere alarmantă a intervenţiilor de întrerupere de sarcină. Multe femei nu sunt la prima intervenţie de acest gen. În urmă cu câteva săptămâni, în Adevărul se publica un articol despre cazul unei femei din Focşani care făcuse …42 de avorturi! Oare acei medici ce păzesc? Ar trebui să educe femeile încă de la primul avort astfel încât ele să nu mai revină niciodată pentru o întrerupere de sarcină. Dacă în România nu se face educaţie sexuală în şcoli, atunci măcar medicii ginecologi să le explice femeilor care sunt metodele de prevenire a sarcinii şi să insiste că avortul trebuie să fie ultima şi cea mai puţin dezirabilă soluţie de a evita o sarcină.

„Istoria la feminin” – expoziţia câtorva obiecte

După cum anunţam într-un articol anterior, la Muzeul Naţional de Istorie s-a deschis o expoziţie temporară dedicată femeilor de pe teritoriul ţării noastre de-a lungul istoriei.

Am fost astăzi să văd despre ce e vorba. Mare decepţie!

Este o colecţie de obiecte, din care jumătate sunt podoabe, haine şi obiecte de cosmetică. Cel mai nepotrivit mi s-a părut că „femeile în secolul XXI” sunt reprezentate de câteva produse … Avon: un ruj, o trusă de fard şi o cremă de corp sau aşa ceva...

Există şi câteva obiecte deosebite şi fotografii rare cu femei din perioada ante şi interbelică şi cu femei din perioada comunistă, atât cântăreţe, actriţe cât şi dame din înalta clasă, din familia regală, scriitoare, etc. Alături de fotografii sunt expuse şi manuscrise şi obiecte din colecţia proprie a acestor personalităţi. Pentru perioada comunistă sunt expuse imagini cu femei în câmpul muncii, îngrijind copii şi femei din lumea modei. Există o parte interesantă dedicată deţinutelor politice din închisorile comuniste.

În afară de o plăcuţă în care sunt trecute câteva date despre primele femei care au izbutit să se afirme în domenii rezervate la vremea lor exclusiv bărbaţilor, gen prima femeie profesor universitar, prima femeie aviator, prima femeie avocat, etc., lipseşte contextualizarea obiectelor expuse. Acesta este, din păcate, stilul muzeelor din România, în care latura cu adevărat educativă este lăsată de izbelişte. Ar fi putut să pună, aşa cum am văzut la Budapesta sau la Berlin, câteva plăcuţe explicative. De exemplu, este expus un paşaport de la începutul secolului al XX-lea, în care apare fotografia comună a unui bărbat şi a unei femei, foarte probabil soţ şi soţie, dar în paşaport e trecut doar numele bărbatului. Ce să se înţeleagă din asta? Ar fi trebuit să scrie undeva că în acea vreme femeia măritată nu avea dreptul să călătorească în străinătate fără aprobarea soţului şi că în Codul civil era asemuită în drepturi cu minorii şi debilii mintali, fapt pentru care nici nu i se încuviinţa să aibă paşaport propriu (precum minorii de azi).

Impardonabilă mi se pare absenţa din această expoziţie a două aspecte majore care au marcat viaţa femeilor din România:

• Acordarea dreptului de vot femeilor (în 1929 la nivel local cu multe condiţionări, şi de abia în 1939 la nivel general). Nu există niciun exemplar din publicaţiile feministe din perioada interbelică („Ziarul nostru”, „Graiul Femeii”, „Gazeta femeilor”, „Cuvântul Femeilor” – vezi „Istoria Feminismului Românesc", Ştefania Mihăilescu, ed. Polirom, Iaşi, 2006”). Nu există documente ale asociaţiilor de femei din acea perioadă, deloc puţine. Şi, apropo, cum e posibil să organizeze această expoziţie fără să consulte persoana care a făcut cele mai multe studii în acest domeniu: pe Ştefania Mihăilescu? Mi se pare inadmisibil.
• Politica pro-natalistă a lui Ceauşescu. N-am văzut referiri la Decretul 770 din 1966 prin care s-au interzis avorturile şi ce a însemnat asta pentru femeile care au trecut prin regimul comunist. Cer prea mult de la o expoziţie dedicată femeilor care au trăit pe acest teritoriu de-a lungul istoriei?

Expoziţia mi se pare făcută fără o cunoaştere prea aprofundată a istoriei femeilor, din păcate. Intenţia a fost bună, dar produsul lasă de dorit. Nu mă aşteptam la proiecţii multimedia aşa cum am văzut în străinătate, dar chiar şi într-o prezentare aşa rudimentară cum ne-au obişnuit muzeele de la noi, nu credeam că la final o să plec cu impresia că vizita a fost o pierdere de vreme…

Blaga, Udrea şi politica (in)egalităţii de gen în PD-L

Peste câteva luni au loc alegeri interne în PD-L iar spiritele s-au încins în ultima vreme între concurenţii la funcţiile de conducere. Printre conflictele mai mult sau mai puţin deschise s-a numărat şi cel între Vasile Blaga şi Elena Udrea, ambii politicieni fiind interesaţi să-şi facă simţită influenţa în partid.

Anticipând că n-are suficiente forţe pentru a concura contra greilor partidului (Blaga – Videanu – Berceanu), Elena Udrea a bătut de pe acum în retragere, anunţând că e prea ocupată la minister şi nu-şi doreşte decât un post de vicepreşedinte, în loc de prim-vicepreşedinte.

De amintit un amănunt interesat în legătură cu alegerile PD-L: unul din cele 4 posturi de prim-vicepreşedinte este rezervat unei femei. La acest moment, cea care are cele mai multe şanse să ocupe acest post este Roberta Anastase, în condiţiile în care, la sfârşitul săptămânii trecute, Monica Macovei anunţa şi ea că nu e interesată de foncţii, ci mai degrabă de o reformă internă în partid.

Blaga n-a pierdut vremea şi, la câteva ore după ce Udrea anunţa pe toate canalele că nu se mai vrea prim-vice, a dat un interviu ziarului Gândul în care a negat că ar fi în conflict cu aceasta. Dar nu s-a arătat prea optimist în legătură cu şansele unei femei de a face politică la vârf în România. Principala problemă, consideră Blaga, este faptul că femeile nu votează femei.

"Reporter: Cum gestionează PD-L era post-Băsescu? Aţi găsit persoana care să-i succeadă lui Traian Băsescu la Preşedinţia României?

Vasile Blaga: Bineînţeles că suntem preocupaţi de lucrul acesta şi de asta a şi fost gândit statutul sub actuala formă. […]

Reporter: A venit timpul pentru un candidat-femeie?

Vasile Blaga: Orice este posibil dar, în România, din păcate, femeile au o problemă. În general, femeile nu votează femei. De ce, nu ştiu.” (Gândul)

Ca de obicei, vina aparţine tot femeilor!

Poate ar trebui să ne spună domnul Blaga pe ce studii se bazează această afirmaţie, pentru că, personal, nu am cunoştinţă de asemenea situaţie. Mai degrabă s-ar spune că numărul mic de femei se datorează politicii de cadre a partidelor. La alegerile parlamentare din 2008, femeile au reprezentat aproximativ 10% din totalul candidaţilor propuşi de partide, însă electoratul nu s-a arătat misogin, procentul femeilor care au ajuns în Parlament fiind de 9,7% din totalul candidaţilor aleşi.

Dar despre ce discutăm aici? De fapt, preocuparea pentru problema egalităţii de gen în organele de conducere ale PD-L este una de faţadă. Rezervarea uneia din funcţiile de prim-vicepreşedinte al partidului pentru o femeie este un gest simbolic şi cam atât. Cu o floare nu se face primăvară! Nu prea contează că o vom avea pe Roberta Anastase sau pe Elena Udrea sau pe Monica Macovei în conducerea PD-L. Degeaba purtăm discuţii despre cum ar fi dacă am avea în viitor o femeie preşedinte al României. Adevărata problemă rămâne numărul insignifiant de femei admis în zonele de putere reală. Excepţiile întăresc regula.

Câtă vreme raportul femei-bărbaţi în toate aceste funcţii este undeva la 10/90, destinele acestei ţări vor continua să fie decise în principal de reprezentanţii politici bărbaţi.

Un oarece interes pentru o politică de echilibrare a reprezentării sexelor s-a manifestat în urmă cu o lună la o şedinţă a Organizaţiei de Femei a PD-L. Sulfina Barbu anunţa că OF cere impetuos partidului să ia măsuri de modificare a statutului în aşa fel încât femeile să reprezinte minim 45% dintre candidaţii la funcţiile publice, 40% dintre aleşii din administraţia locală şi o treime dintre miniştrii PD-L. Cererea a rămas în coadă de peşte! Umblă vorba că Roberta Anastase s-ar fi ridicat în timpul unei şedinţe în care se discuta despre necesitatea stabilirii unor cote minimale pentru reprezentarea femeilor în interiorul PD-L şi ar fi spus că femeile ar trebui să reuşească numai prin forţe proprii şi competenţă, aşa ca ea! Întocmai ca ea!

E clar, repet a mia oară pe acest blog, că nici femeile şi nici bărbaţii din politică nu reuşesc să ajungă la vârf doar prin competenţe sau forţe proprii. Contează enorm reţeaua de relaţii umane şi aspectele financiare şi, în cazul femeilor, şi mentalităţile din societate cu privire la capacităţile şi şansele lor de reuşită (dovadă, iată, Blaga în interviul din Gândul. Blaga le-a transmis chiar azi colegilor săi de partid prejudecata că o femeie nu are acelaşi succes la electorat ca un bărbat. Atitudinea asta se transformă ulterior într-un act de discriminare atunci când se face selecţia cadrelor iar în cele din urmă ajungem la dezechilibrul actual, deloc întâmplător).

“Istoria la feminin”, expoziţie temporară la Muzeul Naţional de Istorie, deschisă până pe 3 mai 2010

O expoziţie despre femeile de pe teritoriul ţării noastre de-a lungul istoriei este deschisă începând de săptămâna aceasta la Muzeu Naţional de Istorie.

Mai multe detalii aici.

Discriminarea femeilor la vânzarea biletelor pentru meciul Dinamo-Steaua

Dacă am înţeles bine, la vânzarea biletelor pentru derby-ul Dinamo – Steaua, cumpărătorii au trebuit să fie bărbaţi şi să treacă nişte teste din care să reiasă că sunt cunoscători ai echipei Dinamo. Femeile au fost excluse din start!

http://www.cancan.ro/sport/fotbal-intern/femeile-nu-au-putut-cumpara-bilete-la-dinamo-steaua-94681.html

http://www.gsp.ro/fotbal/liga-1/nu-se-vind-bilete-femeilor-barbatii-trebuie-sa-treaca-testul-de-cunostinte-o-181404.html

Ai zice că e o glumă jurnalistică, dar din păcate prea multe site-uri de sport o dau ca fiind veridică. Prin urmare, la un eveniment public sportiv din România europeană, femeile au fost excluse la achiziţionarea de bilete, indiferent dacă au sau nu cunoştinţe despre fotbal şi dacă sunt microbiste înfocate ale echipei Dinamo.

Chiar dacă n-o fi vorba de un număr prea mare de femei care să-şi fi dorit să achiziţioneze acele bilete, discriminarea există şi va trebui sancţionată de FRF sau altă instituţie abilitată.

.

Deputata Carmen Moldovan părăseşte PSD şi devine prima femeie din grupul parlamentar al independenţilor

Grupul independenţilor din Parlament condus de Gabriel Oprea nu va mai fi unul format exclusiv din bărbaţi. Astăzi, deputata Carmen Moldovan s-a afiliat grupului părăsind barca PSD în urma unor neînţelegeri cu Vasile Ion, preşedintele PSD Buzău.

Bărbaţii politici „independenţi” au primit-o pe Moldovan cum se cuvine, oferindu-i acel post rezervat de obicei femeilor în structurile politice şi administrative: ...purtător de cuvânt.

Interesant este că în urmă cu aproximativ 10 zile, deputata avea cu totul alte planuri, ea primind funcţia de comunicator al PSD şi anunţând că lucrează la o strategie de îmbunătăţire a comunicării PSD cu mass media şi electoratul.

La fel de interesant este faptul că Moldovan era cunoscută ca fiind o apropiată a lui Viorel Hrebenciuc şi a lui Adrian Năstase, căreia i-a fost consilieră înainte de a deveni parlamentar în anul 2000.

Cu toate că de moment este singura prezenţă feminină în rândul „independenţilor”, Carmen Moldovan ţine la principiul egalităţii de gen în politică, după cum afirma cu tărie pe blogul personal în urmă cu doar 2 zile:

"[…] cred că a sosit momentul abandonării discursului adesea pur demagogic privind egalitatea dintre femei şi bărbaţi în politică şi societate şi al trecerii la măsuri concrete. Simpla consacrare în lege a egalităţii de şanse este insuficientă. Ca dovadă, trăim într-un stat membru al UE în care cota de reprezentare a femeilor în parlament abia o depăşeşte pe cea din ţările arabe, în care femeile sunt salarizate în raport cu bărbaţii cu 10-15% mai puţin, în care majoritatea covârşitoare a funcţiilor şi demnităţilor publice este ocupată de bărbaţi şi în care femeile intră ultimele pe piaţa muncii, dar ies primele.

O astfel de subreprezentare gravă a femeilor la nivelul socio-politic denotă un deficit democratic profund căruia trebuie să ne adresăm prin măsuri proactive, integratoare şi proiectate pe termen lung. Finalmente, numărul atât de mic de femei în politică ar putea explica mârlănia belicoasă, prostul gust mitocan şi diletantismul bădăran, toate atât de prezente şi responsabile în bună măsură de imaginea dezolantă a politicienilor în ochii românilor" (Carmen Moldovan, 15 martie 2010).

Foarte frumos! Mă întreb dacă va reuşi doamna Moldovan să le explice unora din noii săi colegi cât de important este acest principiu. Mai ales unor domni într-adevăr foarte preocupaţi de „deficitul democratic profund” cum ar fi Şerban Mihăilescu (alias „Miki Şpagă”), Eugen Nicolicea şi Culiţă Tărâţă!

O mică concesie făcută de Ministrul Muncii la vârsta de pensionare a femeilor

După discuţiile de azi cu sindicatele, ministrul muncii, Mihai Şeitan, s-a lăsat înduplecat să facă o mică concesie femeilor din România, şi anume să reducă vârsta de pensionare a femeilor care au avut un copil, de la 65 la 64 de ani, iar a celor cu doi sau mai mulţi copii, la 63 de ani. Propunerea va fi discutată vineri cu primul ministru Emil Boc.

Nu reiese de nicăieri dacă e vorba de o OPŢIUNE sau o OBLIGAŢIE a femeilor în cauză de a se pensiona mai devreme de 65 de ani. Pentru că s-ar putea să existe femei care, deşi ar putea beneficia de acest amendament, să-şi dorească să stea în câmpul muncii până la 65 de ani pentru a avea o pensie mai mare (vezi cazul profesoarei Angela Cotoară de la Tg. Mureş).

În al doilea rând, ministrul nu discută nicăieri problema de fond în cazul egalizării vârstei de pensionare între femei şi bărbaţi: existenţa inegalităţilor din spaţiul domestic. Femeile din România duc tot greul muncilor din gospodărie (gătit, spălat, curăţenie) şi a celor de îngrijire a copiilor, iar Statul nu pare nicicum preocupat să introducă programe de educaţie pentru încurajarea parteneriatului soţ-soţie la aceste munci. Nimic nu ne face să credem că mentalităţile românilor se vor schimba în ce priveşte rolurile din familie peste 20 de ani când legea pensiilor se va aplica, din contră. Şi femeile tinere au fost învăţate prin modelele din familie, şcoală şi de la televizor (vezi reclamele) că aceste munci le aparţin lor în exclusivitate.

În al treilea rând, rămâne nediscutată şi problema penalizării la pensie a femeilor care îşi iau concediul parental de 2 ani. Contribuţia la fondul de pensie pe perioada concediului de creştere a copilului, aşa cu e gândită acum, conduce în cele din urmă la o pensie cu 5-7% mai mică decât dacă femeile nu şi-ar fi luat acel concediu. „Penalizarea” este agravată de reducerea vârstei de pensionare (pentru că un număr mai mic de ani de contribuţie echivalează cu o pensie mai mică). Şi toate acestea la un loc, cumulat cu faptul că în România femeile au în medie salarii cu 13% mai mici decât bărbaţii şi au o rată de ocupare mai mică pe piaţa muncii, vor perpetua aceeaşi tristă inegalitate de acum: pensiile femeilor vor fi considerabil mai mici decât ale bărbaţilor, iar văduvia (pentru că asta e, femeile trăiesc mai mult) înseamnă confruntarea cu lipsurile şi sărăcia.

În concluzie, româncelor, daţi ţării câţi mai mulţi copii că are grijă Statul ca la bătrâneţe să vă „răsplătească”! Vorba aceea, nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită.

Deputatul Petru Călian de la PD-L a frecventat prostituate. Aşa, şi?

Ştiaţi că în România clienţii prostituatelor nu păţesc absolut nimic din punct de vedere legal? Prostituţia, adică vânzarea -cumpărarea de servicii sexuale, conduce la sancţiuni numai pentru prostituată, nu şi pentru cel care scoate banul din buzunar pentru cumpărarea de servicii sexuale.

La o discuţie pe tema prostituţiei se ajunge invariabil la concluzia că cele mai multe prostituate sunt femei cu condiţie economică precară, de la marginea societăţii, cu istoric personal de abuzuri în copilărie sau provenind din familii dezorganizate. Ca să nu vorbim despre cazurile, deloc puţine, în care ele sunt constrânse de alţii să practice prostituţia, fie că sunt ameninţate şi trimise în stradă, fie că sunt ţinute captive în bordeluri şi forţate să presteze pentru a-i îmbogăţi pe alţii. Oricum am da-o, prostituatele sunt în cele din urmă, în cea mai mare parte, nişte victime. Victime indirecte ale mediului familial, economic, social sau directe ale unor mafioţi fără scrupule care le exploatează.

Şi totuşi, ele sunt în continuare privite de lege ca fiind vinovate pentru existenţa prostituţiei. Ele plătesc dpdv legal pentru infracţiune.

Dar ce ne facem cu clienţii? Au şi ei o parte de vină pentru faptul că prostituţia există. Să ne fie clar, nu există ofertă dacă nu există şi cerere! Dacă nu ar exista bărbaţi dispuşi să plătească pentru aşa ceva, prostituţia nu ar exista. Şi ei sunt vinovaţi pentru transformarea femeilor în nişte mărfuri, în simple corpuri cu care îşi satisfac nevoile sexuale.

Din păcate, nu există pârghii în acest moment pentru descurajarea consumului de prostituţie, decât oprobriul public în caz că se află de fapta lor.

Să luăm cazul deputatului PD-L, Petru Călian, al cărui nume apare într-un dosar de trafic de fiinţe umane instrumentat de DIICOT Cluj ca fiind unul din clienţii unor fete traficate. Dacă deputatul respectiv nu e implicat în traficul propriu zis, adică dacă el nu a fost decât client al fetelor traficate, atunci nu este pasibil nici măcar de o amendă. Peste tot văd reacţii de indignare faţă de comportamentul imoral al deputatului. Dar la atât se reduce sancţiunea pentru client: la oprobriul public. Singura preocupare a unui client al prostituatelor este să nu se afle. Dacă e un neica nimeni, nu are familie, job important, nici măcar atât. Dacă e deputat, riscă să-şi şifoneze imaginea. Dar, din păcate atât şi nimic mai mult.

Tema săptămânii în „Dilema Veche”: CUI ÎI MAI E FRICĂ DE FEMINISM?

Redactorii revistei „Dilema veche” şi-au învins temerile şi s-au "încumetat", cum mărturisesc chiar ei, să facă un număr special dedicat feminismului. Au fost aduşi la sentimente mai calde faţă de această ideologie, se spune în argumentul din deschiderea dosarului, după ce au citit cărţile publicate în ultima vreme, scrise într-un limbaj mai accesibil şi într-o notă mai relaxată, de feministele de la noi („Naşterea. Istorii trăite”, coordonată de Mihaela Miroiu şi Otilia Dragomir sau cartea „BiONGgrafie” a Laurei Grunberg).

Nu pot să mă abţin în a critica abordarea din argument şi titlul ales pentru întreg numărul. Această frică faţă de feminism pe care au trebuit s-o depăşească cei ce lucrează în redacţia Dilemei Vechi, pune discuţia pe un fond al emoţiilor, în special pe cea mai puternică şi mai incontrolabilă dintre emoţiile umane, frica, când normal ar fi fost să existe o abordare mai raţională. Întrebarea din titlu ar fi putut să sune: CINE MAI ARE NEVOIE DE FEMINISM? sau „CE MAI VREA FEMINISMUL ÎN ZILELE NOASTRE?”…

Dincolo de asta, din fericire, articolele incluse în acest dosar al revistei sunt scrise mult mai „la rece” şi mai puţin pasional. Era şi normal, mare parte din autori identificându-se ca exponenţi ai feminismului contemporan din România. Iar acei autori care nu fac parte din această categorie, arată o preocupare pentru raporturile femei-bărbaţi din societate şi văd feminismul ca pe o cale spre găsirea de soluţii la unele probleme, nu ca pe un bau-bau care sperie şi ameninţă o ordine socială şi atât. Mi-a plăcut critica Adinei Popescu din articolul „În ţara femeii-plantă” şi interviul cu Magda Cârneci.

Lectură plăcută!

Link: Dilema Veche Anul VII, nr.317 - 11 martie 2010 CUI ÎI MAI E FRICĂ DE FEMINISM?

Flashmob la Cluj împotriva violenţei, sâmbătă, 13 martie, ora 17,00

Fii statuia violenţei şi dărâm-o!

Sâmbătă, de la ora 17,00, în Cluj, Piaţa Mihai Viteazul, pe tronsonul pietonal dintre statuia lui Mihai Viteazul şi flacără, se va întâmpla un flashmob de 15 minute, în care participanţii vor protesta împotriva violenţei, vizibile şi invizibile, din spaţiul privat şi cel public.

Detalii aici. Pentru instrucţiuni: flashmobcluj@gmail.com.

Iniţiatorii flashmob-ului vă invită apoi, de la ora 18, la Casa Tranzit de pe str. George Bariţiu nr. 16, la o seară de discuţii pe tema diverselor forme ale violenţei întâlnite în viaţa de zi cu zi, plus o vizionare de film şi prezentarea revistei femeilor rome „Nevi Sara Kali”. Mai multe detalii aici.

Victor Ponta, despre desfiinţarea Agenţiei Naţionale de Protecţie a Familiei şi lipsa unei Strategii de prevenire şi combatere a Violenţei Domestice

De 8 martie, Victor Ponta a criticat la „Sinteza Zilei” desfiinţarea de acum câteva luni a Agenţiei Naţionale de Protecţie a Familiei, care a condus la blocarea fondurilor pentru proiectele de prevenire şi combatere a violenţei în familie. Guvernul condus de Emil Boc nu a ţinut cont nici măcar de faptul că domeniul este printre priorităţile preşedinţiei spaniole a UE.

Ponta a mai criticat şi numărul prea mic de adăposturi temporare pentru victimele acestui tip de violenţă şi lipsa unei strategii în domeniu.