Statul român nu face nimic pentru victimele violenţei domestice

A apărut azi în ziarul Gândul un articol binevenit, intitulat „Bătaia pe post de mărţişor”, referitor la fenomenul violenţei domestice în România.

Cu toate că e un articol amplu, cu statistici şi informaţii, autorul a omis să se refere la situaţia dezastruoasă de la nivel instituţional în politicile de prevenire şi combatere a violenţei domestice. În România în acest domeniu există un adevărat haos administrativ, fără cap şi fără coadă, din care nu mai înţelege nimeni nimic.

Articolul omite să spună că Agenţia Naţională pentru Protecţia Familiei, cea care se ocupa de implementarea politicilor de prevenire şi combatere a fenomenului violenţei în spaţiul domestic, a fost desfiinţată toamna trecută odată cu reorganizarea agenţiilor guvernamentale. Vechea structură a fost incorporată în Autoritatea de protecţie a copilului, în prezent instituţia purtând denumirea „Autoritatea de Protecţie a Familiei şi Drepturilor Copilului”. Acum e o instituţie cu 80 de angajaţi care nu fac efectiv nimic pentru femeile agresate în familie. Anul trecut, în decembrie, la o lună de când se făcuse reorganizarea, am făcut o vizită la această Agenţie şi am discutat cu două doamne de la departamentul de programe. La întrebarea „ce proiecte aveţi pentru anul 2010” au ridicat din umeri şi mi-au spus că sunt în proces de mutare a sediului.

Am întrebat care e situaţia adăposturilor pentru victime în ţară şi mi-au spus că nu e problema lor, pentru că adăposturile au fost transferate administraţiei locale. Mi-au spus că adăposturile se … autofinanţează! O aberaţie evident, adăposturile supravieţuiesc cu bani de la bugetele locale şi din finanţări din mediul privat. Pe hârtie sunt trecute adăposturi publice care în realitate nu funcţionează. Noroc cu adăposturile private finanţate de ONG-uri.

Mi-au dat şi alte veşti triste. Cele două centre care se ocupau de consilierea şi orientarea victimelor au fost desfiinţate (Centrul Pilot de Asistenţă şi Protecţie a Victimelor Violenţei în Familie şi Centrul de Informare şi Consultanţă pentru Familie). Au fost desfiinţate complet, oamenii fiind trimişi în şomaj sau transferaţi la alte instituţii.

Că statul român nu face nimic pentru ajutarea efectivă a victimelor violenţei domestice o dovedeşte şi lipsa unei Strategii Naţionale în domeniu. Prima şi ultima strategie, făcută la presiunea Uniunii Europene, a expirat în 2007.

Ah, uitam să vă spun un amănunt interesant ca să înţelegeţi cum sunt gândite politicile publice din România. Când am discutat cu doamnele de la această Autoritate, am întrebat de ce ANPF nu s-a comasat cu ANES (Agenţia Naţională pentru Egalitatea de Şanse între Femei şi Bărbaţi), aşa cum ar fi fost normal, întrucât în cele mai multe ţări europene politicile de prevenire şi combatere a violenţei domestice sunt incluse în programele de egalitate de gen. Am dedus din răspunsurile lor că motivul a fost o relaţie mult mai apropiată, de prietenie, între şefii celor două instituţii comasate (de protecţie a familiei cu cea care se ocupă de drepturile copilului)! Iată ce filozofie instituţională stă la baza acestor comasări!

Culmea e că dezinteresul pentru această problemă socială în România se manifestă cu toate că Spania, ţara care deţine preşedinţia UE până la vară, şi-a făcut din prevenirea şi combaterea acestui fenomen o prioritate la nivel european. Se prevede adoptarea mai multor directive în domeniu şi înfiinţarea unui Observator european al Violenţei de Gen care să monitorizeze situaţia din statele membre şi să culeagă datele statistice.

Revenind la situaţia din ţară, soluţiile, în viziunea mea, ar fi:

- Structurile din vechea ANPF, care în prezent se află incorporate laolaltă cu structurile pentru drepturile copilului, să fie alipite ANES-ului (Agenţiei Naţionale pentru Egalitatea de Şanse).

- Să fie reînfiinţate în toate judeţele şi municipiul Bucureşti acele departamente care se ocupau de prevenirea şi combaterea violenţei în familie. În toate judeţele să existe numere de telefon gratuite pentru consiliere.

- Să fie finanţate urgent adăposturile publice şi înfiinţate în acele oraşe unde nu există deloc.

- Să fie reînfiinţate centrele de asistenţă şi orientate a victimelor.

- Să se adopte urgent o Strategie Naţională în domeniul prevenirii şi combaterii fenomenului violenţei în familie.

- Să existe poliţişti specializaţi în cazurile de violenţă în familie, aşa cum sunt în multe ţări.

- Şi mai ales, să se facă o campanie publică de sensibilizare, pentru că e inadmisibil ca problema să fie absentă din dezbaterea publică.

Şi altele, bineînţeles, preluând modelele de succes din ţările membre ale Uniunii Europene.

Dar înainte de toate, trebuie aflat cu exactitate care e situaţia instituţională în acest domeniu.