Femeile în viaţa publică, temă de dezbatere a liderilor PD-L

Ieri a avut loc o conferinţă organizată de Fundaţia Creştin Democrată, afiliată PD-L, cu tema „Femeile în viaţa publică. Mentalităţi şi realităţi româneşti şi europene” la care au fost invitaţi să ia cuvântul liderii PD-L Sulfina Barbu, Elena Udrea, Teodor Baconschi şi Valeriu Stoica.

Iniţiativa organizării acestei dezbateri a avut-o ministrul Teodor Baconschi, care a fost în acelaşi timp şi moderatorul discuţiilor.

Am aflat pe parcursul dezbaterii un amănunt la care aproape m-a bufnit râsul: titlul iniţial al reuniunii fusese „de ce nu iubim femeile în politică?”. Cui îi pasă dacă ne iubim sau nu politicienii, fie ei femei sau bărbaţi? Pe mine, cetăţeană a acestei ţări, plătitoare de taxe şi contribuţii de tot felul, mă interesează să fiu bine reprezentată acolo unde se fac legile, politicile publice şi se împart banii publici. Bine că au renunţat la timp la acea idee năstruşnică! Problema de organizare a fost că doamnei Udrea nu i-au transmis la timp noul titlu ales. Prin urmare, Udrea a venit pregătită cu un discurs presărat cu referiri la iubire-neiubire pentru femei. Ilar.

Dezbaterea efectivă s-a purtat în jurul argumentelor pro şi contra adoptării unei legi prin care partidele să fie obligate să aibă în alegerile pentru Parlament un procent minim de femei din totalul candidaţilor.

Este vorba despre aşa numitele „cote de gen” existente în alte ţări, care au contribuit la îndepărtarea unor obstacole din faţa femeilor în afirmarea în viaţa publică.

Sulfina Barbu a depus astă toamnă o iniţiativă legislativă prin care se amendează Legea Electorală cu o prevedere care să oblige partidele să prezinte în alegeri un minim de 40% de femei. Nu este vorba de locuri rezervate în Parlament femeilor ci de un procent din rândul candidaţilor. Sancţiunea propusă pentru nerespectarea acestei prevederi este de pierdere a subvenţiei de la Stat de către partidele politice. Doamna profesoară Mihaela Miroiu, prezentă în sală, a sugerat ulterior că o sancţiune mai eficientă ar fi neacceptarea candidaturilor de către Biroul Electoral Central dacă acest principiu de reprezentare nu este respectat de un partid.

Dintre vorbitori, singurul care a luat o poziţie clară împotriva introducerii cotelor de gen în politică a fost Teodor Baconschi. Cu toate că a recunoscut că România are o problemă în faptul că femeile sunt slab reprezentate politic, România fiind undeva pe locul 25 în Europa din 27 de ţări la acest capitol, părerea ministrului este că„paritatea impusă mecanic are un substrat stângist, o încărcătură centralizatoare, totalitară care din perspectiva popularilor ar trebui privit cu destul spirit critic”. Trecând peste faptul că nu-i corect şi cinstit să asociezi stânga cu totalitarismul (sau dreapta cu nazismul, de exemplu), afirmaţia nu mai e folosită de câţiva ani buni, chiar decenii, în multe ţări europene. În Franţa unde domnul Baconschi a fost ambasador al României, însuşi Nicolas Sarkozy a format în anul 2007 un guvern paritar în privinţa genului (8 bărbaţi şi 7 femei miniştri). Al naibii stângist, Sarko!

Din sală s-au auzit şi alte neadevăruri referitoare la cote. Un domn pe nume Radu Ancuţă a întrebat pe un ton nu foarte elegant cum de Angela Merkel n-a mai avut nevoie de cote ca să ajungă în funcţia de cancelar al Germaniei? Îl informez pe această cale pe domnul Ancuţă că susţinătorul politic al Angelei Merkel, fostul cancelar Helmut Kohl, a promovat încă din 1990 introducerea de cote de gen în CDU, într-o perioadă în care chiar şi femeile din acel partid nu erau sigure de această măsură.

Discursul lui Baconschi despre cât de stângistă şi lipsită de discernământ ar fi stabilirea unor cote de gen prin lege a fost întrerupt de o voce din sală: „dar nu e o perspectivă de stânga, domnule ministru, vă înşelaţi fundamental!”. Vocea aparţinea doamnei profesoare Mihaela Miroiu care i-a explicat ministrului că egalitatea de şanse este un principiu al liberalismului şi al unei competiţii cinstite între indivizi. Tot din sală, Andreea Paul Vass, veche susţinătoare a reprezentării femeilor în politică, l-a întrebat pe Baconschi dacă „drepturile omului” sunt de stânga sau de dreapta, pentru a arăta nevaliditatea abordării lui ideologice în privinţa cotelor. În favoarea introducerii cotelor de gen s-a declarat şi Valeriu Stoica, considerând-o un instrument de deblocare a accesului femeilor în viaţa politică. Pentru a schimba mentalităţile însă, e nevoie ca legile să se menţină o perioadă lungă, a spus el.

Poziţia Elenei Udrea faţă de cote a rămas cam ambiguă. A spus de vreo două ori că refuză „abordările de tip feminist” iar despre cote a spus că pot rezolva problema reprezentării femeilor dar nu pe cea a criteriilor în baza cărora partidele vor sprijini acele femei. N-am înţeles care era legătura dintre cote şi criteriile de selecţie ale liderilor, primele referindu-se la aspectul proporţional al reprezentării, celelalte la cel calitativ. În schimb, Elena Udrea a fost clară şi corectă când a criticat discriminarea femeilor din politică (fără a rosti cuvântul discriminare), mai exact la urcarea în ierarhia politică. „Chiar dacă eşti femeie sau bărbat ai nevoie de sprijin în interiorul partidului pentru a obţine o funcţie politică, dar doar femeile sunt judecate pentru că sunt susţinute de un bărbat să acceadă pe o funcţie, să facă paşi înainte într-o carieră politică”, ele fiind privite cu suspiciune, critici şi comentarii calomnioase. Avem proverbul „în spatele unui bărbat puternic se află o femeie”, dar de ce femeia să stea în spatele bărbatului? – s-a întrebat la final Udrea.

Într-un mod bine argumentat, ca de obicei, în favoarea cotelor de gen a pledat Mihaela Miroiu. „Într-un Stat de drept oamenii vor să depindă de legi şi nu de alţi oameni. Nimic nu este mai rău decât să aştepţi să ajungi să ai pâinea şi cuţitul, să împarţi resurse, să decizi, aşteptând pe cineva să te promoveze”, a spus Miroiu, susţinând că trebuie să existe o lege care să garanteze că ai acces la putere, că ai acces la resurse şi că ele vor fi împărţite şi după mintea femeilor nu numai după mintea bărbaţilor.

Şi privilegiaţii plâng?

Am tot aşteptat, în zadar, în aceste zile ca cineva să ia o poziţie publică împotriva pensiilor militarilor. Să spună cu voce tare că sumele pe care această categorie profesională le primeşte sub conceptul de „pensii speciale” sunt disproporţionat de mari în raport cu cele pe care le primesc civilii în baza principiului contributivităţii. Degeaba.

Nici Emil Boc care în urmă cu câteva luni susţinea că prin adoptarea noii legi a pensiilor se va face dreptate renunţându-se la privilegii nu a mai fost în stare să spună ceva. Uniforma militară stârneşte un fel de idolatrizare neghioabă. Nici măcar de la un partid aşa zis de stânga, PSD, nu a venit o critică a sistemului prin care unele categorii profesionale sunt net favorizate financiar în raport cu altele, din contră. Atât PSD cât şi celelalte partide politice le-au luat apărarea militarilor.

Să vedem despre ce sume e vorba. În urma recalculării, din listele publicate de MApN rezultă următoarele pensii, luate ca exemplu: general 7109 lei, general locotenent 9484 lei, maior 6970 lei, general brigadă 7666 lei, colonel 7292 lei, colonel 3678 lei, comandor 6917 lei, locotenent colonel 5306 lei, lt colonel 4275 lei, maior, 4070 lei, maistru miliar principal 3317 lei, plutonier adj 3258 lei, plutonier major 2301 lei, plutonier 2402 lei, ş.a. (alte exemple aici). E mult, e puţin?

Ar fi trebuit să vedem ce pensii primesc foştii medici, profesori, ingineri şi alţi pensionari cu studii superioare din sistemul bugetar pentru a face o comparaţie. Să vedem dacă un chirurg primeşte la bătrâneţe o pensie de 70 de milioane de lei vechi precum a unui general. Dacă un arhitect care a proiectat blocuri, poduri, tunele, pasaje primeşte sume similare drept recunoştinţă pentru munca lui. Am auzit de foşti medici cu pensii de 1.000 de lei, adică nici echivalentul pensiei unui maistru militar!

Băsescu şi Boc le-au întins o capcană celor două televiziuni de ştiri care îi critică orbeşte de dimineaţă până seara. Dacă le-ar fi spus că militarii îşi vor menţine privilegiile, jurnaliştii s-ar fi aruncat să-i critice şi să ceară aducerea pensiilor la un nivel normal. Aşa că s-a dat de înţeles că se lucrează la recalcularea pensiilor în sensul reducerii lor. Cele două televiziuni s-au întrecut în a le lua apărarea militarilor, muşcând momeala. Acum, după recalculare, se vede că de fapt cele mai multe pensii cresc, nu scad. În aşa zisa dezbatere publică, televiziunile de ştiri au scos la iveală câteva cazuri excepţionale pentru a generaliza ideea că militarilor li se face o nedreptate (de exemplu cazul cu adevărat injust al cosmonautului Dumitru Prunariu). Jurnaliştii au evitat să prezinte şi cazuri, deloc rare, în care tot felul de inculţi şi semi-analfabeţi, foşti securişti, au avut grade în sistemul de apărare şi primesc din banii publici pensii de invidiat.

Şi ajungem la un alt aspect deloc dezbătut în aceste zile. Cine sunt cei care compun categoria vag numită „a militarilor” şi ale căror pensii sunt recalculate în aceste zile? Pe lângă foştii angajaţi ai MApN sunt şi cei de la SRI şi MAI.

Pensionari ai SRI? SRI-ul s-a înfiinţat în luna martie 1990 pe structurile fostei Securităţi, poliţia politică care a îngrozit milioane de români şi a menţinut teroarea în perioada comunistă. Aţi auzit pe undeva în dezbaterea publică de azi vorbindu-se despre foştii angajaţi ai Secu şi pensiile pe care le primesc din fondurile speciale? Nu, nici un cuvinţel. Se recalculează nu doar pensiile MApN, ci şi ale MAI. Adică ale foştilor miliţieni de pe vremea regimului ceauşist.

Cine sunt cu adevărat aceşti pensionari care se vaită că primesc pensii de „doar” 20 – 30 de milioane de lei pe lună? Televiziunile de ştiri manipulatoare au scos la înaintare câteva figuri mai „spălate”, foşti piloţi sau câte un general mai şcolit ca să poată după aceea să vorbească despre cum Guvernul a afectat demnitatea acestor bătrânei. Să nu uităm că aceşti bătrânei cumsecade au fost pe vremuri structura sistemului represiv. Fără concursul armatei, al miliţiei şi al Securităţii Ceauşescu singur nu ar fi supravieţuit politic nicio zi. În loc să plătească pentru asta, noi îi răsplătim acum cu pensii enorme, de câteva ori mai mari decât ale pensionarilor civili.

Pensionarii militari susţin că munca lor a fost incomparabil mai grea şi mai importantă decât a civililor, chiar dacă nu au participat la războaie. Că ei au lucrat la Transfăgărăşan, Canalul Dunărea-Marea Neagră, în situaţii de calamităţi, la muncile agricole, etc. Dar pentru acest aspect există deja avantajul de a se bucura de pensie începând cu vârsta de 45-55 de ani, nu? Pentru asta au primit şi primesc locuinţe de la Stat, prime şi bonificaţii. Au propriile spitale şi centre de tratament, dotate mult mai bine decât cele ale civililor. În al doilea rând, munca efectivă, partea cea mai grea, nu au făcut-o ei, ci militarii la termen. Generalii, coloneii, maiştrii militari, etc. stăteau pe margine şi dădeau ordine şi instrucţiuni. Şi în al treilea rând, nu au fost singurii care pot spune că au luat parte la munci grele în acele vremuri. Şi profesorii au fost obligaţi să meargă la muncile câmpului. De inginerii şi specialiştii care au lucrat pe şantierele patriei într-un ritm infernal ce să mai vorbim. La fel şi de cei care au muncit în marile uzine şi combinate, unele deosebit de toxice.

Institutul Naţional de Statistică ne spune că în România în prezent pensia medie este de 718 lei/lună. Foştii militari, securişti şi miliţieni cer acordarea unor sume de câteva ori mai mari decât pensia pe care o primeşte majoritatea pensionarilor. Nu au merite deosebite, ci au şi au avut şi în trecut o relaţie privilegiată cu puterea politică.

Forumul economic de la Davos impune o cotă minimă de femei

In fiecare an, premierii, bancherii, magnatii de afaceri si alti detinatori ai puterii si influentei din elita globala se reunesc in cadrul Forumului Economic Mondial (WEF) in orasul elvetian alpin Davos. Si in fiecare an un factor-cheie a lipsit: femeile. In incercarea de a ameliora echilibrul de gen traditional deprimant la evenimentul de luna aceasta, care incepe peste zece zile, WEF a impus pentru prima data o cota minima de femei.

'Partenerilor strategici' ai forumului - un grup de aproximativ 100 de companii, printre care Barclays, Goldman Sachs si Deutsche Bank - li s-a spus ca trebuie sa aduca cel putin o femeie la fiecare grup de cinci CEO trimisi la evenimentul de profil inalt. Partenerii strategici reprezinta 500 din cei 2.500 de participanti asteptati anul acesta la o reuniune unde David Cameron se va afla in anturajul presedintelui rus Dmitri Medvedev, istoricului Niall Ferguson, secretarului general al ONU Ban Ki-moon, cel putin al unui membru al familiei regale saudite si al nenumarator lideri de afaceri si membri ai elitei academice.

Mai multe detalii aici.

Mai jos o imagine ilustrativa de la discutiile Forumului Economic Mondial de la Davos de anul trecut.

Vocile „Adevărul”

Ziarul „Adevărul” se laudă că are cei mai buni editorialişti şi comentatori. Zilnic apare în ediţia tipărită un banner publicitar în care redacţia se făleşte cu eminenţele cenuşii pe care le plăteşte să-şi dea cu părerea pe teme de interes public.

Priviţi mai jos cum arată acest banner şi spuneţi ce criteriu general credeţi că a fost folosit la selecţia acelor editorialişti şi comentatori:

Oups! Sunt toţi bărbaţi! Nu puţini. Am numărat 21 de bărbaţi în imaginea de mai sus.

Să n-aud că e vorba de o coincidenţă! Că e doar un detaliu anatomic şi că de fapt contează ce gândesc şi scriu autorii respectivi! Acel detaliu anatomic care ne diferenţiază în femei şi bărbaţi a fost şi este un criteriu de promovare, respectiv de excludere din diverse sfere. Aşa cum este şi culoarea pielii. Aşa cum sunt alte „detalii” pe baza cărora se fac discriminări.

Încă din 2009 cei de la „Adevărul” au fost criticaţi pentru excluderea evidentă a femeilor din echipa de comentatori. Am găsit o astfel de critică într-un articol semnat de Simona Vlad ce datează din 3 mai 2009. Iată-l:

Vocile “Adevarul” si vocea adevarului - Simona Vlad, 3 mai 2009

Pe atunci exista şi o femeie printre droaia de bărbaţi de seamă consideraţi a avea autoritatea să-şi exprime opiniile în paginile cotidianului. Este vorba de regretata Magdalena Boiangiu. Din anul 2009 şi până acum, din când în când au mai semnat editoriale la „Adevărul” şi alte femei, Simona Popa de exemplu. Au fost excepţii de la regulă, dar şi ele atât de rare, incredibil de rare pentru mileniul în care trăim.

Cum se traduce „congresswoman”?

Ştirea care a făcut înconjurul lumii ieri, atacul armat din statul Arizona, SUA, a reprezentat o provocare neaşteptată pentru ziariştii români. Aceştia au fost nevoiţi să traducă funcţia pe care o ocupă doamna Gabrielle Giffords, grav rănită la cap în urma atacului. În engleză ea este congresswoman. În presa românească a apărut că este „congresman”, „congresmen”, „membru al Congresului”, „membră a Congresului”, „parlamentară americană”:

• Congresmanul american împuşcat în cap, în stare critică – Realitatea tv
• Congresmen american, rănit grav într-un incident armat din Arizona – Mediafax
• Congresswoman împuşcată mortal în Tucson – Hello Satu Mare
• Gabrielle Giffords, membră a Congresului SUA, a fost rănită grav într-un incident armat din Arizona – România Liberă

Cei de la Reporter Virtual, după ce au făcut şi ei o trecere în revistă a variantelor apărute prin presa românească, au optat pentru folosirea traducerii „membră a Congresului”. Însă la scurt timp au primit o replică de la un expert lingvist, autorul (sau autoarea) blogului Diacritica atrăgându-le atenţia că DOOM2 indică ca fiind corect în română termenul de „congresmen”, la singular, pentru a desemna acea funcţie chiar dacă e vorba de femei sau bărbaţi. Avem chiar şi un plural, cel de „congresmeni”. E drept, cunoscătorilor de engleză li se pare foarte ciudat să folosească „congresmen” pentru singular sau pentru femei, dar nu contează, zice Diacritica. DOOM-ul aşa spune şi ce spune el e literă de lege.

Diacritica ne dă ca exemplu similar termenul „tenismen”, care conform aceluiaşi DOOM desemnează singularul, cu variaţiunile „tenismenă” la feminin şi „tenismeni” la plural.

Părerea mea este că trebuie să ţinem cont că limba este într-o permanentă transformare. DOOM-ul se actualizează la intervale de timp. Şi nu putem ignora faptul că trăim într-o epocă în care limba engleză a devenit pentru mulţi români aproape a doua limbă. E de înţeles de ce folosirea termenului „congresmen” pentru a desemna funcţia ocupată de o persoană, şi femeie pe deasupra, provoacă critici. Nu noi trebuie să ne adaptăm la DOOM ci DOOM-ul la noi. În perioada comunismului când s-a strecurat în limba română termenul „tenismen”, nivelul de cunoaştere al limbii engleze nu era atât de mare ca în zilele noastre şi această "greşeală" a putut deveni regulă a limbii. Dar azi nu mai putem ignora ce înseamnă „men” în limba engleză, principala limbă de circulaţie internaţională, doar pentru că aşa ne spune DOOM-ul să facem.

În concluzie, consider că doamna Gabrielle Giffords nu este congresmen, nici congresman, ci membră a Congresului american.