Testul Bechdel

Testul Bechdel este o modalitate simplă de a evalua prezenţa activă a personajelor feminine din filmele de la Hollywood şi de a vedea cât de bine definite şi complete sunt aceste roluri. 

A fost creat de Allison Bechdel în benzile desenate „Dykes to Watch Out For ” din 1985. Este uimitor cât de multe filme nu trec acest test simplu! Acest lucru arată cum vieţile interesante şi complexe ale femeilor sunt sub-reprezentate sau nu există în industria cinematografică.

Pentru a trece testul, filmul trebuie să răspundă afirmativ la trei întrebări simple:

1. Apar două sau mai multe femei în film (cu nume)?

2. Acestea vorbesc între ele?

3. Vorbesc şi despre altceva decât despre bărbaţi?

Multe filme nu trec testul: Piraţii din Caraibe, Ocean’s Twelve, The Truman Show, Mission Impossible, Pulp Fiction şi multe altele. De obicei apare o singură femeie, prototipul sexi şi neîndemânatică, care trebuie salvată de un erou masculin atrăgător.

Jennifer Fox, invitata specială a festivalului One World Romania

Renumita regizoare, globetrotter şi susţinătoare a drepturilor femeii Jennifer Fox, unul dintre cele mai importante nume ale filmului documentar din ultimii 25 de ani, este invitata specială a celei de-a cincea ediţii a festivalului One World Romania (13 – 18 martie).

Pe 15, 16 şi 17 martie, o retrospectivă dedicată filmelor sale va avea loc la Noul Cinematograf al Regizorului Român. Regizoarea va susţine şi un masterclass la Bucureşti, pe 15 martie.

Cea mai populară realizare a lui Fox este seria de 6 episoade intitulată Flying: Confessions of a Free Woman, despre care creatoarea serialului Sex and the City, Candace Bushnell, spunea că ar trebui să fie materie obligatorie pentru femeile din toată lumea. Pentru acest documentar, Jennifer Fox a călătorit în 17 ţări şi şi-a explorat propria viaţă emoţională şi sexuală pentru a descoperi ce înseamnă să fii o femeie liberă astăzi.

Primul ei film, Beirut: The Last Home Movie, complex şi emoţionant ca un film de ficţiune, descrie o familie aristocratică ce încearcă să-şi păstreze stilul de viaţă în toiul războiului civil libanez. În My Reincarnation (2010), Jennifer Fox spune povestea relaţiei dintre marele maestru budist Namkhai Norbu şi fiul său, Yeshi, considerat reîncarnarea unui faimos Dalai Lama. Niciodată până acum un mare maestru tibetan nu a permis accesul deplin la viaţă sa privată şi este puţin probabil ca acest fapt să se mai repete vreodată.

De la debutul sau, în 1988, realizările regizoarei americane au fost premiate în cele mai prestigioase festivaluri (Sundance, Cinema du Reel, Hot Docs, etc.) şi difuzate în foarte multe ţări. La masterclass-ul din Bucureşti, Jennifer Fox va vorbi despre felul în care lucrează şi trăieşte în faţa şi în spatele camerei de filmat.

Programul de difuzare a filmelor lui Jennifer Fox:

Noul Cinematograf al Regizorului Român

15 martie 2012,

20h00 - Beirut: The Last Home Movie, SUA, 1987, 125'

16 martie 2012

20h00 - Flying: Confessions of a Free Woman, SUA, 2006, 2 x 60'

17 martie 2012

20h00 - My Reincarnation, SUA / NL / IT / CH, 2010, 102'

Sursa informaţiilor: Reporter Film şi LiterNet.ro.

Marjane Satrapi vine în România

Update

Librăria Bastilia tocmai a anunţat că vizita în România a lui Marjane Satrapi s-a amânat! :(

Scriitoarea, desenatoarea şi regizoarea de origine iraniană Marjane Satrapi, autoarea faimosului roman grafic „Persepolis”, se va afla vineri şi sâmbătă la Bucureşti în cadrul a două evenimente de promovare a operelor sale.

Vineri, 10 februarie, ora 19,00, o puteţi întâlni la gala de redeschidere a sălii de cinema Elvira Popescu a Institutului Francez din Bucureşti, în cadrul căreia va fi proiectat ultimul său film "Iubire Persană"/”Poulet aux prunes”.

Sâmbătă, 11 februarie, ora 17,00, Marjane Satrapi se va afla la librăria Bastilia din Capitală (Piaţa Romană nr. 5) la o întâlnire cu cititorii şi o sesiune de autografe pe romanele grafice „Persepolis” şi „Broderii” publicate de editura Art.

Linkuri utile:

• Mediafax: Sala de cinema Elvira Popescu, redeschisă pe 10 februarie, în prezenţa regizoarei Marjane Satrapi

• Artline: Marjane Satrapi, autoarea bestsellerurilor Persepolis si Broderii, in Romania

Două imagini din superbul film de animaţie Persepolis:

Un film de văzut

"Gloria Steinem: In Her Own Words” - un film documentar produs de HBO, despre activista feministă Gloria Steinem, una din cele mai vizibile figuri ale mişcării de eliberare a femeilor (women's liberation movement) din anii ´60 şi ´70 din Statele Unite. Este co-fondatoarea, în anul 1971, a revistei feministe Ms. Magazine.

Filmul durează o oră.

Străina (Die Fremde) la Noul Cinematograf al Regizorului Român

Luni, 9 mai, de Ziua Europei, la Cinematograful din incinta Muzeului Ţăranului Român va fi proiectat filmul nemţesc Străina (Die Fremde), urmat de o discuţie pe seama subiectului pe care acesta îl tratează: crimele de onoare din comunitatea turcă din Germania şi din alte comunităţi, violenţa de gen şi drepturile femeilor.

Aşa numita crimă de onoare reprezintă asasinarea unei fete/femei de către membrii familiei sau ai comunităţii pe motiv că au fost dezonoraţi de victimă. Motive ale dezonoarei frecvent invocate sunt încheierea unei căsătorii fără acordul familiei, pierderea virginităţii înaintea căsătoriei, adulterul, refuzul căsătoriei cu cel ales de familie, căutarea divorţului, dar şi faptul că fata/femeia a fost victima unui viol.

Astfel de crime se petrec în comunităţi profund patriarhale în care femeile sunt văzute ca proprietate a bărbaţilor membri ai familiei iar reputaţia familiei este considerată în strânsă legătură cu comportamentul femeilor din familie. Corpurile femeilor sunt depozitarele onoarei familiei.

Crime de onoare au fost raportate în estul Turciei, Iordania, Siria, Pakistan, India, Bangladesh, Iran, Irak, Israel (Palestina), Etiopia, Liban, Kosovo, dar şi în Mexic, Ecuador, Brazilia, estul Africii, Papua Noua Guinee, Cambogia, Yemen, Afganistan şi multe altele. Anual, conform estimărilor ONU, peste 5.000 de astfel de crime se petrec în diverse colţuri ale lumii, multe nefiind raportate oficial şi nefiind în niciun fel pedepsite.

Filmul Străina relatează povestea unei femei turce, Umay, care decide să plece din Istanbul de lângă soţul său violent pentru a locui la Berlin alături de părinţi şi fraţi. Familia tinerei, de tradiţie musulmană, la început bucuroasă de revedere, nu acceptă faptul că fiica cea mare şi-a abandonat soţul şi pe deasupra l-a luat cu ea şi pe fiul ei. Abandonarea soţului e văzută ca o ruşine pentru familie.

Pelicula lansată în 2010 a primit până acum mai multe premii, printre care premiul pentru cel mai bun film şi pentru cea mai bună actriţă la Festivalul de film Tribeca 2010, Premiul Europa Cinema Label, Berlinale 2010, Premiul pentru cel mai bun film european- Lux Film Prize decernat de Parlamentul European şi a fost nominalizarea Germaniei la Premiul pentru cel mai bun film străin la Premiile Oscar 2011.

Mai multe detalii:

• Proiectie-eveniment de Ziua Europei la Noul Cinematograf al Regizorului Roman

• Interviu: Regizoarea Feo Aladag descoperă în Die Fremde mecanismul crimelor de onoare

• Trailer: When We Leave (Die Fremde)

Cronică de film: „Contesa însângerată”

Filmul narează legenda Elisabethei Bathory, o contesă maghiară din renumita şi puternica familie Bathory care a guvernat în Transilvania, Ungaria şi Polonia timp de mai multe secole. Legenda spune că Elisabetha Bathory a fost la originea a sute de asasinate de tinere fete, virgine, cărora le folosea sângele pentru a se menţine tânără. Este o versiune feminină a legendei lui Dracula, izvorâtă în acelaşi areal geografic şi cam în aceeaşi epocă. A inspirat zeci de cărţi şi filme.

În ce măsură cruda poveste a contesei e adevărată sau e doar o născocire a adversarilor ei politici care au dorit să pună mâna pe averea ei, nu putem şti, cert e că filmul atenţionează de la început că „istoria e scrisă de învingători”. Chiar şi în ipoteza că legenda se bazează pe fapte reale, rămâne întrebarea de ce crimele comise în numele frumuseţii sunt considerate atât de odioase, în timp ce zecile de mii de asasinate pentru putere din aceeaşi epocă, în războaie, sunt acoperite de laudă? Sau de ce arderea vrăjitoarelor nu a stârnit aceeaşi repulsie? Asta ar fi una din reflecţiile la care îndeamnă filmul.

Personajul principal, Elisabetha Bathory, e o femeile educată, cunoscătoare a şase limbi străine printre care greaca veche. La 15 ani e căsătorită de familie cu contele Ferenc Nádasdy cu care are trei copii. Soţul ei e aproape tot timpul plecat în bătăliile contra turcilor. Crimele pe care el le comite pe câmpul de bătălie sunt legitime spre deosebire de crimele pe care Elisabetha Bathory le va comite mai târziu.

Rămasă văduvă la 44 de ani contesa îşi asumă singură administrarea marii averi şi a pământurilor, refuzând cererea în căsătorie a vărului ei György Thurzó, dar se îndrăgosteşte nebuneşte de fiul acestuia, Istvan Thurzó, un tânăr de numai 21 de ani. Diferenţa de vârstă faţă de acesta îi va alimenta obsesia pentru frumuseţe şi tinereţe. Din momentul în care intrigile vărului György Thurzó reuşesc să-i despartă pe cei doi îndrăgostiți începe nebunia contesei. Obsedată să găsească un leac pentru a opri trecerea timpului, ajunge să creadă că sângele servitoarelor sale fecioare îi poate estompa ridurile şi întineri faţa. Rând pe rând sunt asasinate la ordinul ei servitoarele şi ţărăncile virgine din zonă, zvonurile indicând peste 600 de fete torturate şi omorâte în decursul mai multor ani.

Suferinţa provocată de istoria de amor cu tânărul Thurzo devine declanşatorul odioaselor crime ale contesei. Înainte de a fi cuprinsă de demenţă, contesa poartă un dialog cu un episcop în timpul unei cine, susţinând cu tărie că femeile sunt egale cu bărbaţii în inteligenţă dar că şi unii şi alţii au slăbiciuni. În timp ce slăbiciunea femeilor se găseşte în zona inimii, cea a bărbaţilor este într-o parte a corpului „mai puţin nobilă”. Slăbiciunea contesei este deci „acea boală numită dragoste”, după cum se exprimă Darvulia, servitoarea sa cea mai de încredere (interpretată de actriţa româncă Anamaria Marinca). Slăbiciunile bărbaţilor sunt războaiele şi gloria.

În cele din urmă crimele sunt descoperite iar contesa este judecată, deposedată de avere şi condamnată să-şi petreacă restul zilelor zidită într-o cameră fără lumină având doar o crăpătură prin care i se oferă hrana şi apa. E momentul cel mai clar în care filmul accentuează dublul standard în judecarea crimelor din acea epocă, momentul pe care contesa îl dedică următoarei judecăţi:

„În război, sute de oameni sunt ucişi şi torturaţi. Şi sunt abandonaţi să putrezească şi să hrănească vulturii. Şi totuşi, ne scăldăm războinicii în glorie. Le oferim onoruri şi lauri. Iar eu primesc doar suferinţă.

Nu pot fi umilită aşa. Bărbatul l-a creat pe Dumnezeu după imaginea sa şi îi permite să domine peste orice: păsări, lei, copaci şi femei. Aş fi vrut să mă fi născut bărbat, aş fi ucis cu sutele, în bătălii. Aş fi cucerit alte ţări, aş fi ars vrăjitoare. Aş fi fost un erou”.

Totuşi, la final, filmul lasă de înţeles că adevărul istoric e posibil să fie complet diferit de legenda construită pe seama contesei Elisabetha Bathory. Mitul contesei însetate de sânge putea fi inventat pentru doborârea unei adversare politice de temut şi totodată pentru a evita alte posibile ascensiuni ale femeilor în funcţii de conducere. Legenda putea avea şi menirea de a ţine poporul ocupat o bună perioadă de timp şi a-i distrage atenţia de la relele comise de bărbaţii aflaţi la putere.

Titlul original: The Countess

Regia şi scenariul: Julie Delpy

Distribuţie: Julie Delpy, Daniel Brühl, William Hurt, Anamaria Marinca.

Despre „Agora”, ultimul film al lui Alejandro Amenabar

Revin cu comentarii despre "Agora", ultimul film regizat de spaniolul Alejandro Amenabar, revin în primul rând pentru că am văzut pe net că filmul este etichetat ca fiind „anticreştin”, ceea ce mi se pare o neînţelegere a mesajului/mesajelor pe care filmul le transmite.

În primul rând, poate vă întrebaţi de ce filmul se cheamă „Agora” dacă acţiunea este plasată în secolului IV după Hristos, în oraşul Alexandria, parte a Imperiului Roman. Agora, piaţa greacă unde se luau deciziile şi unde izbucneau certurile şi conflictele, este întruchipată în film de planeta Terra însăşi.

În mai multe momente ale peliculei, Terra este filmată din cosmos, ca prin ochii unui extraterestru, iar oamenii din oraşul Alexandria sunt filmaţi şi ei de sus, ca nişte furnici. Prin depărtarea de Terra, vom înţelege că „gâlceava” oamenilor care se aude din cosmos nu s-a schimbat prea mult în ultimii 1600 de ani, şi că certurile şi conflictele de pe vremuri seamănă de la distanţă izbitor de mult cu cele de azi.

Amenabar ar fi vrut să facă un film despre cosmos şi despre marii gânditori care au încercat să-l desluşească de-a lungul istoriei, Ptolomeu, Galileo, Kepler, etc. În cele din urmă s-a oprit la povestea unui singur gânditor pasionat de mişcarea astrelor, Hypatia din Alexandria.

Hypatia, personajul principal din "Agora", a fost o filosoafă şi matematiciană faimoasă la vremea ei, fiica filosofului Theon. Amenabar a decis să facă un film despre ea, pe de o parte pentru că e o figură mai puţin cunoscută, despre care nu s-au mai făcut filme înainte, pe de altă parte pentru că e vorba de o femeie, singura femeie, zice Amenabar, care se regăseşte în şirul marilor gânditori clasici care au încercat să desluşească misterele cosmosului.

Ce însemna în secolul IV în Imperiul Roman să fii femeie, să ai influenţă asupra politicienilor şi să ai o minte sclipitoare? Vedem în film, Hypatia nu se poate căsători pentru că soţul nu i-ar mai fi permis să predea, să facă filozofie şi să ţină prelegeri în public. Renunţarea la plăcerile pământeşti poate fi şi motivul pentru care pasiunea ei pentru cosmos devine din ce în ce mai obsedantă odată cu trecerea timpului. Adevărata ei iubire este ştiinţa, ei i se dedică total şi de acea nu face nicio concesie iubirii cu un bărbat. Există un moment în film pe care recunosc că nu ştiu cum să-l interpretez exact, în care Hypatia îi face cadou unui discipol îndrăgostit de ea, Orestes, o batistă cu sângele ei menstrual, de faţă cu ceilalţi discipoli, şi încearcă să-l convingă că nu va renunţa la libertatea ei în schimbul căsătoriei. Condiţia ei de femeie va deveni cu adevărat o piedică de netrecut după ce creştinii preiau puterea asupra Alexandriei.

Conflictele religioase sunt un alt plan al filmului, dar nu singurul, aşa cum au înţeles unii. Filmul surprinde momentul în care Imperiul Roman aflat în decădere este împânzit încet încet de creştinism. În oraşul Alexandria convieţuiau la acel moment trei religii, păgânismul, creştinismul şi iudaismul. Creştinismul era în ascensiune, iar cheia pentru a înţelege ce anume îl făcea atrăgător celor de rând stă în personajul sclavului Davus. Davus îşi găseşte prin creştinism adevărata libertate şi calea de a se răzbuna pe nobilii păgâni care îl ţineau în sclavie. Înţelegem cum creştinismul prindea la cei flămânzi, săraci, lipsiţi de libertate. Paradoxul este că aceiaşi buni creştini care împart mâncare celor oropsiţi sunt şi fanaticii care apoi ucid în numele religiei şi distrug cărţi. Este surprinsă această dublă faţetă a creştinismului la începuturile lui, bunătatea faţă de cei „săraci cu duhul” dar şi fanatismul.

Amenabar nu a vrut să facă un film anticreştin, ci un film în care să condamne intransigenţa religioasă de orice fel şi să ne amintească că fanatismul religios pe care îl condamnăm în zilele noastre la popoarele musulmane, ne-a caracterizat şi pe noi la începuturi. Pentru a face şi mai vizibilă această asociere, Amenabar a schimbat un pic felul în care Hypatia îşi găseşte sfârşitul. Uciderea Hypatiei de către creştini se face prin lapidare în film, pentru a trimite cu gândul la femeile musulmane ucise în zilele noastre în acelaşi mod.

Dar în film intransigenţa religioasă nu se manifestă doar la creştini. Primii care ridică săbiile sunt păgânii, insultaţi de distrugerea statuii zeului lor. În loc să aleagă calea dialogului, în acea vreme, se scotea mai repede sabia din teacă.

Un alt mesaj transmis de film este să înţelegem că intoleranţa religioasă ne-a dus pe noi, ca oameni, la pierderi irecuperabile, aşa cum a fost arderea cărţilor din faimoasa bibliotecă din Alexandria.

Per total, cum ziceam şi în postul anterior, Agora este un film complex, mai elevat decât filmele hollywoodiene istorice făcute pentru efectele speciale şi decor. Asta nu înseamnă că decorurile şi reconstituirea atmosferei oraşului Alexandria nu ar fi la fel de reuşite. Iar actorii joacă şi ei exemplar, în special Rachel Weisz, cea care interpretează rolul Hypatiei.