luni, 31 mai 2010

Despre impactul cultural şi social al filmului “Sex and the City”

Mai jos puteţi viziona un interesant interviu cu socioloaga Tracy Scott de la Emory University în care sunt analizate elementele feministe şi cele mai puţin feministe, unele controversate, ale filmului “Sex and the City”.

Via sociological images.

Pe scurt, Tracy Scott spune că ceea ce aduce nou serialul „Sex and the City” faţă de filmele cu femei de carieră din anii 70 este ideea de eliberare sexuală şi discuţia deschisă despre sex.

Partea controversată a serialului provine din faptul că, deşi protagonistele au fost gândite iniţial ca femei de carieră, independente economic, care fac sex cu cine vor şi când vor, pe măsură ce serialul a avansat s-a focalizat din ce în ce mai mult pe ideea tradiţională de căutare a unei relaţii stabile, a unui „mister right” cu care să se căsătorească şi să aibă copii. Un alt aspect criticabil este obsesia protagonistelor pentru shopping, încurajarea consumerismului, un stereotip de gen des întâlnit.

Reţeta succesului provine tocmai din această ambiguitate, crede Tracy Scott. Avem pe de o parte eliberarea sexuală, femeia de carieră independentă economic, iar pe de altă parte căutarea iubirii romantice şi obsesia pentru cumpărături. Fiecare îşi alege ce vrea când urmăreşte serialul, în funcţie de propriile proiecţii.

Alte aspecte criticabile: obiectificarea bărbaţilor (o inversare a rolurilor din media în care femeile erau de obicei portretizate ca obiecte sexuale) şi faptul că protagonistele nu sunt reprezentative pentru majoritatea femeilor americane, ele fiind albe, cu mult glamour, cu trupuri perfecte, cu venituri peste medie, etc. Lipsa de realism face ca impactul serialului asupra societăţii să fie unul redus, consideră socioloaga.

joi, 27 mai 2010

Priveşte-mă aşa cum sunt. Cuvinte şi imagini ale femeilor rome.

Mâine, vineri, 28 mai, ora 16,00, are loc lansarea unei broşuri despre imaginea femeilor rome în societatea românească şi europeană.

Centrul pentru Acţiune şi Responsabilitate în Educaţie (C.A.R.E.), Carmen Gheorghe şi grupul h.arta au strâns într-o publicaţie rezultatele muncii unui grup mixt de femei rome şi non-rome care şi-au propus să facă o analiză a imaginilor femeilor rome ce creează mediul propice pentru stereotipuri şi practici de excludere şi marginalizare a acestora în societate.

Lansarea va avea loc la Colegiul Naţional George Coşbuc, str. Olari, nr. 29 – 31, sector 2 şi va fi însoţită de o dezbatere a unui grup de elevi despre ce mai înseamnă în zilele noastre egalitatea de şanse.


Fragmente din broşură:

"Atunci când oamenii aud cuvintele „femeie romă” ce imagini le vin automat în cap? Femeia exotică şi pasională, aventuriera care-şi trăieşte viaţa nomadă mulţumită cu iresponsabilitatea ei? Vrăjitoarea periculoasă care ştie viitorul şi te poate blestema? Femeia murdară şi leneşă, veşnic gravidă, care trăieşte din ajutorul social sau din hoţie? Mama care îşi neglijează copiii şi profită de pe urma lor?

Aceste imagini nu sunt indiferente, ele au urmări pline de violenţă şi nedreptate. Rasismul instituţionalizat, care determină ca femeile rome să aibă o viaţă la marginea societăţii, se bazează şi se hrăneşte din aceste imagini. Ele nu doar că îi fac pe non-romi să dispreţuiască, să nedreptăţească, uneori chiar să atace fizic femeile rome, dar le determină şi pe acestea să internalizeze opresiunea societăţii, să-şi asume ele însele ca fiind adevărate imaginile discriminatorii care le descriu în sfera publică şi să se comporte aşa cum aceste imagini le descriu. Dacă o fată romă aude mereu că semenele ei sunt incapabile să realizeze ceva în viaţă, la rândul ei nu va încerca să-şi schimbe soarta şi va reproduce viaţa marginală a mamei sau a surorilor ei mai mari." (pg. 70)

.

"Unul dintre stereotipurile cele mai des întâlnite despre romi este că aceştia nu vor să muncească şi se descurcă fără să muncească („abuzând” de sistemul ajutorului social sau recurgând la mijloace ilegale). Dar ce fel de munci le sunt accesibile romilor în general şi femeilor rome în special, cum sunt aceste munci privite, ce fel de statut le conferă celor ce le prestează? În ce fel sunt afectate tinerele rome de eşecurile constante pe care le văd în jurul lor sau pe care ele însele le experimentează, atunci când adesea angajatorii judecă potenţialii angajaţi în funcţie de culoarea pielii, cum le schimbă acest fapt percepţia asupra propriei lor persoane şi propriei lor valori? În ce fel pot împăca femeile rome responsabilităţile pe care le presupune viaţa de familie organizată patriarhal, viaţă de familie care pune pe umerii lor întreaga responsabilitate a muncilor casnice cu nevoia de a-şi asigura o oarecare independenţă financiară?

Lipsa unei educaţii formale nu este singura piedică pe care o întâmpină femeile rome. Există numeroşi factori care limitează accesul femeilor rome la piaţa muncii, factori legaţi de relaţiile acestora cu autorităţile, relaţii în cadrul cărora adesea femeile rome se confruntă cu atitudini discriminatorii, factori legaţi de prejudecăţile şi stereotipurile negative despre romi, factori legaţi de rolurile de gen din familie şi din societate în general. Adesea, în relaţie cu autorităţile, în instituţiile administraţiei publice, persoanele de etnie romă suferă tratamente discriminatorii şi acest lucru impietează şi asupra şanselor ocupării unui loc de muncă.

Persoanele sărace, care au un acces redus la mass media sau internet şi care se confruntă cu piedici atunci când intră în contact cu instituţii de administraţie publică, instituţii care ar putea să le ghideze în eforturile lor de a se integra pe piaţa muncii, sunt, în acest fel, lipsite de informaţii despre posibilităţile de continuare a studiilor, de calificare sau recalificare într-o anumită meserie şi de informaţii despre legile la care ar putea recurge, cum ar fi legislaţia anti-discriminare sau drepturile salariale. În afara relaţiilor problematice cu autorităţile, femeile rome se confruntă şi cu atitudinile discriminatorii ale angajatorilor, care adesea îşi bazează deciziile de a nu angaja o persoană romă pe prejudecăţile şi stereotipurile din societate. Atunci când un angajator poate să aleagă pentru o anumită slujbă între o persoană romă şi una ne-romă, şansele persoanei rome sunt mult reduse.

Imaginea femeilor rome în mass media, stereotipurile promovate de aceasta (stereotipuri care prezintă femeile rome ca fiind hoaţe, murdare, leneşe, viclene, etc.), are un rol important în formarea atitudinilor discriminatorii ale angajatorilor.

Constrângerile de ordin familial sunt o altă piedică cu care se confruntă femeile rome. În orice comunitate patriarhală, rolul femeilor este să rămână legate de sfera domestică, astfel încât adesea tinerele rome nu sunt încurajate de cei apropiaţi în încercările lor de a intra pe piaţa muncii. Chiar dacă femeile prestează şi munci care aduc venituri în casă, ele continuă să-şi asume un rol predominant în creşterea copiilor şi în treburile gospodăreşti. Normele tradiţionale, atât în comunitatea romă, dar şi în orice comunitate organizată patriarhal (mai ales că societatea în ansamblu este determinată, în mare parte, de reguli patriarhale) presupun că femeile sunt singurele responsabile pentru muncile casnice şi pentru asigurarea bunăstării celor din familie. Deşi această muncă (de a face mâncare, curat, de a se îngriji de copiii şi de vârstnicii din familie, dar şi de partener, etc.) este zilnică şi nesfârşită, deşi are o importanţă vitală, totuşi, pentru că nu este o muncă remunerată, nu este socotită muncă. Această dezapreciere a muncilor casnice şi această conceptualizare a lor ca fiind ceva ce femeile fac prin „firea lucrurilor” nu este specifică doar pentru comunitatea romă, ci este o nedreptate cu care se confruntă majoritatea femeilor în România, unde munca casnică este un dat al femeilor. Dar, deoarece multe familii rome trăiesc în sărăcie, în case fără electricitate şi apă curentă, în zone izolate unde nu au transport în comun sau chiar unde nu sunt drumuri, volumul de muncă zilnică pe care trebuie să îl depună femeile rome pentru a se îngriji de familiile lor e cu atât mai mare. Un rezultat al tuturor acestor factori de ordin practic care îngrădesc accesul femeilor rome la piaţa muncii, al faptului că femeile rome depun un volum de muncă dublu pentru familia lor - care nu este valorizată şi respectată ca fiind muncă - şi că şansele lor pe piaţa muncii sunt reduse în comparaţie cu cele ale femeilor „albe”, este o stimă de sine scăzută şi o lipsă de încredere în forţele proprii a femeilor rome, lipsă de încredere care, la rândul ei, le diminuează şansele de a reuşi să îşi depăşească condiţia.

Atunci când femei rome reuşesc să depăşească toate aceste condiţii neprielnice şi să-şi găsească un loc de muncă, majoritatea muncilor la care ele au acces sunt munci care se află pe ultimul loc pe piaţa muncii, munci pe care populaţia majoritară refuză să le facă, cum ar fi, de exemplu, curăţenia stradală, sau munci cu un statut de semi-legalitate, cum ar fi, de exemplu, colectarea de fier vechi, colectarea de gunoaie.

Deşi aceste munci sunt dificile şi deşi ele sunt foarte necesare pentru societate, totuşi cele care le prestează trebuie să se confrunte şi cu dispreţul societăţii pentru natura muncii lor. Muncile la care majoritatea femeilor rome au acces sunt munci feminizate, ca spre exemplu: îngrijirea, sănătatea, serviciile (de curăţenie, în restaurante, comerţ).

Acestea sunt munci realizate în condiţii precare, prost plătite şi considerate „nedemne”, (în condiţiile în care economiile neoliberale au nevoie de grupuri păstrate într-o stare de marginalizare şi sărăcie tocmai pentru a-şi asigura o forţă de muncă ieftină şi dispusă să presteze muncile cele mai exploatatoare)." (pg. 50 - 53)

Mai multe detalii: http://seemeasiam.wordpress.com/


vineri, 21 mai 2010

Dezbatere: Profilul femeii jurnalist – între Anna Politkovskaia şi fătucile din presă

Centrul pentru Jurnalism Independent anunţă organizarea unei dezbateri cu tema Profilul femeii jurnalist – între Anna Politkovskaia şi “fătucile din presă”, miercuri, 26 mai 2010, de la orele 16:00, la sediul CJI din Bdul. Regina Elisabeta nr. 32, et. 1.
Organizatorii anunţă că şi-au propus să afle în ce măsură asistăm la o “feminizare a profesiei” şi dacă o astfel de tendinţă afectează statutul social şi profesional al jurnalistului. Totodată vor încerca să definească parametrii “carierei” femeii jurnalist şi modelele de care dispun şi pe care le aleg tinerele care aspiră la intrarea în profesie.
Întâlnirea este deschisă jurnaliştilor, studenţilor şi analistilor pieţei mass-media de ambele sexe, precum şi celor preocupaţi de problema egalitaţii de gen.

Cei interesaţi sunt rugaţi să confirme participarea la tel: 021 31111375 (6) sau e-mail: carmen@cji.ro până la data de 25 mai 2010, orele 17:00.
Update 28 mai

luni, 17 mai 2010

Imagini de la protest

Iată mai jos şi imagini de la protestul de azi împotriva micşorării indemnizaţiei pentru creşterea copilului. A fost un protest făcut pe o vreme câinoasă care probabil i-a făcut pe unii să renunţe la ideea de a mai ieşi în stradă. La ora 12 când am ajuns acolo ploua, mărunt e drept, dar bătea şi vântul. Când am plecat, după două ore şi ceva, nu-mi mai simţeam mâinile de frig şi tremuram.

Protestul a fost inedit. În loc de fluiere şi goarne s-au folosit jucărioare zornăitoare. Iniţial s-a mers pe ideea de a nu face prea mult zgomot pentru a nu-i speria pe micuţii aduşi de părinţi la protest în cărucioare sau în braţe. Spre final o parte din cei prezenţi n-au mai rezistat nevoii de a scanda ceva şi de a face un pic de gălăgie. Am strigat de la „Cu borduri şi săli de sport, vom creşte copiii în cort" la "Am muncit, am cotizat, nu-i pomană de la Stat” şi apoi „furăcioşii, mincinoşii” şi huiduieli pe fundal.

Delegaţia care a intrat în Minister s-a întors după o oră, din care nu mai puţin de 20 de minute a trebuit să aştepte pe la uşi cu toate că din delegaţie au făcut parte persoane cu notorietate precum Cristina Pocora şi Lavinia Şandru (sau poate tocmai de aia!). Rezultatul discuţiilor a fost incert. Cei din minister nu ştiu efectiv ce decizie să ia, aşteaptă probabil un semn de sus, un semn de la Băsescu însuşi, ca să se decidă oficial ce să facă cu această indemnizaţie. Cam aşa merg lucrurile în România la ora actuală, acesta e sentimentul meu. Toate se fac după pofta ce-o pofti locatarul de la Cotroceni.
















Cutia cu "cadouri" pentru guvernanţi:


































































Şi pregătirile: )




































vineri, 14 mai 2010

Scrisoare de protest

Aşa cum aţi aflat, au fost anunţate diverse măsuri legate de maternitate şi paternitate în Romania (scăderea indemnizaţiei de creştere şi îngrijire a copilului, a alocaţiei pentru familiile monoparentale şi/ sau a alocaţiei complementare pentru copii cu un procent de 25% sau de 15%, precum şi plafonarea acesteia la 600 de lei, diminuarea concediului parental de la 2 ani la 1).

Centrul FILIA a iniţiat o scrisoare de protest prin care doreşte să atragă atenţia factorilor de decizie că aceste măsuri nu au justificare economică, politică ori morală.

Dacă doriţi să susţineţi această acţiune, vă rog să trimiteţi un mail la adresa centrul_filia[at]yahoo[punct]com cu textul “susţin demersul”, numele dvs. şi eventual organizaţia sau instituţia din care faceţi parte şi funcţia. Scrisoarea de protest se poate citi mai jos.

Vom trimite Scrisoarea către Preşedintele României, Primul Ministru, ministrul Muncii, al Finanţelor. Pentru ca timpul este scurt, aşteptăm semnăturile dvs. până sâmbătă dimineaţă, 15 mai, ora 10.00.

De asemenea, luni, la ora 12.00 membrii Centrului FILIA se vor alătura protestului din faţa Ministerului Muncii iniţiat de mamele de pe forumurile miresici.ro şi desprecopii. com .

----------------------------------------------

.

Stimate Domnule Prim Ministru,

Dorim ca prin intermediul aceste scrisori să ne manifestăm consternarea şi dezaprobarea cu privire la modificările aduse indemnizaţiei pentru creşterea şi îngrijirea copilului, alocaţiei pentru familia monoparentală, precum şi alocaţiei complementare pentru copii. Dezaprobăm orice scădere a indemnizaţiei de creştere şi îngrijire a copilului, a alocaţiei pentru familiile monoparentale şi/ sau a alocaţiei complementare pentru copii. De asemenea, dorim să subliniem că respingem diminuarea concediului parental de la 2 ani la 1 an în condiţiile în care în România nu există servicii sociale (creşe) de îngrijire a copiilor.

Dorim să vă atragem atenţia că:

  1. Aceste măsuri nu au sens nici politic, nici economic, nici moral. În România, potrivit datelor disponibile, în luna martie la nivelul întregii ţări, beneficiau de indemnizaţia pentru creşterea copilului 193.004 de persoane plăţile cumulând 189.883.868 de lei. Din acestea, doar un procent de 20% primeşte o indemnizaţie mai mare de 600 de lei pe lună. “Economia” care s-ar face ar fi una infimă care ar produce suferinţă nejustificată.
  2. Indemnizaţia de creştere şi de îngrijire a copilului nu este o „pomană” făcută de Statul român femeilor şi bărbaţilor. Indemnizaţia nu este nici ajutor social, aceasta înlocuieşte salariul unei persoane care a contribuit la bugetul de stat.
  3. Plafonarea la 600 de lei este nedreaptă în condiţiile în care beneficiarii au contribuit în mod diferit la bugetul de stat. Dorim ca principiul contributivităţii să fie aplicat şi în calcularea indemnizaţiei de creştere şi de îngrijire a copilului şi să nu fie folosit ca argument politic în funcţie de nevoile Guvernului în condiţiile în care în prezent indemnizaţia este oricum plafonată la un prag de 4000 de lei.
  4. Majoritatea familiilor monoparentale sunt constituite din mame singure. Această categorie de femei se confruntă cu imposibilitatea de a beneficia de facilităţi de îngrijire a copiilor, (din cauza diminuării veniturilor prin absenţa unui al doilea părinte) şi cu un grad sporit de sărăcie. Aceste categorii de populaţie, extrem de vulnerabile, ar trebui protejate şi sprijinite prin politici guvernamentale, nu sacrificate şi, astfel, excluse social.
  5. Intrarea imediată în vigoare a acestor măsuri, începând cu data de 1 iunie a.c., afectează planurile de viaţă ale părinţilor beneficiari sau ale celor ce sunt în aşteptarea unui copil. Cei care au contractat credite şi cei care au achiziţionat bunuri şi servicii (inclusiv serviciile de maternitate) au ţinut cont de un anumit cuantum al indemnizaţiei. Reducerea acestei indemnizaţiei ar fi trebuit să le fie comunicată din timp, în nici un caz cu doar două săptămâni înainte.
  6. Adoptarea acestor măsuri este un atentat la adresa securităţii sociale şi economice pe termen lung a ţării, întrucât va accentua şi mai mult declinul demografic cu care se confruntă România. Previziunile actuale sunt deja sumbre, indicând că în anul 2050 populaţia României va scădea la 16 milioane, numărul adulţilor activi fiind foarte mic. Statul ar fi trebuit să adopte de urgenţă măsuri care să conducă la creşterea natalităţii, nu la descurajarea ei.
  7. Reducerea altor tipuri de alocaţii, precum alocaţia de stat pentru copii, alocaţiile complementare şi de susţinere pentru familiile monoparentale, alocaţia pentru nou-născut şi renunţarea la ajutorul pentru trusoul nou-născutului reprezintă măsuri ce vor avea efecte negative şi vor contribui la generalizarea sărăciei în România.
  8. În cadrul Consiliului European de la Barcelona din 2002 a fost stabilit ca statele membre să asigure până în 2010 servicii de îngrijire pentru cel puţin 33% din copiii sub 3 ani. Statul român nu a avut ca prioritate investiţiile în creşe ori grădiniţe, în prezent există judeţe în România cu o singură creşă şi judeţe în care numărul copiilor înscrişi este de zece ori mai mare decât locurile disponibile.
  9. Intersecţia dintre muncă, familie şi viaţă privată este reglementată deficitar în România. Actualele măsuri o vor destructura. Propuneri legislative (din 2008 şi 2009) care să includă alternative la serviciile publice de îngrijire pentru copiii preşcolari, precum centre bebe şi serviciul bebe, bone, baby-sittere au fost „uitate„ prin sertarele Ministerului Muncii Familiei şi Solidarităţii Sociale. Astfel, părinţii se află în imposibilitatea unei alternative viabile care să vizeze creşterea şi îngrijirea copiilor, în afara acceptării concediului de creştere şi de îngrijire a copilului şi a indemnizaţiei.
  10. În 2003, plafonarea indemnizaţiei de creştere şi de îngrijire a copilului prin Ordonanţa de Urgenţă 9/2003 a Guvernului Năstase a declanşat protestele Partidului Democrat. Senatoarea PD Maria Petre şi deputata PD Anca Boagiu au lansat, într-o conferinţă de presă, acţiunea "Eşarfele albastre", prima acţiune de protest fiind îndreptată împotriva adoptării Ordonanţei 9/2003.
  11. Trusoul pentru nou-născuţi, “năzbâtia” asistenţială, se dă prin Legea 482 din 19 decembrie 2006 privind acordarea de trusouri pentru nou-născuţi. În acea perioadă, activitatea din cadrul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale era gestionată de ministrul PD Gheorghe Barbu.

Vă solicităm luarea atentă în considerare a tuturor acestor observaţii şi efectuarea unei analize aprofundate a raportului pierderi/beneficii, dincolo de aspectele strict financiare.

-------------------------------------------------

Update 16 mai.

Scrisoarea a fost semnată de:

Centrul FILIA

Asociaţia M.A.M.E

Centrul Parteneriat pentru Egalitate

Centrul Euroregional pentru Iniţiative Publice

Centrul de Mediere și Securitate Comunitară

PATRIR, Cluj-Napoca

Agenţia de Dezvoltare Comunitară "Împreună"

Fundaţia Hospice "Casa Speranței"

precum şi de peste 130 de persoane din toată ţară (lista completă a fost publicată în Cotidianul).

miercuri, 12 mai 2010

Din solidaritate (Guest post)

Propun ca, din solidaritate, învăţătorii şi profesorii să predea gratis până la sfârşitul anului.

Medicii şi asistentele să-şi doneze salariile pentru cumpărarea de medicamente şi echipamente medicale pentru spitale.

Pensionarii să-şi reducă speranţa de viaţă, ca să uşureze povara financiară asupra fondului de pensii.

Şomerii să plece din ţară şi să renunţe la indemnizaţii.

Copiii să nu se mai ducă la şcoală, ca să nu mai fie nevoie să primească alocaţii de la Stat.

Mamele să-şi ia bebeluşii cu ele la muncă şi să renunţe la concediile de creştere a copilului.

Deţinuţii politici să-şi facă public autocritica şi să recunoască colaborarea cu fostul regim comunist, pentru a nu mai primi drepturi băneşti.

Agricultorii să se întoarcă la agricultura de Ev Mediu. Ba nu, din epoca preistorică când se lucra pământul cu piatră cioplită.

Restul, persoanele cu dezabilități, cei aflaţi în concedii medicale, copii orfani să se înscrie la Programul lui Atanăsoaiei pentru patrupedele fără stăpân.

În felul acesta România va reuşi să-şi plătească datoriile către FMI şi va prospera şi o vom duce bine! Este cea mai bună opţiune pe care România o poate avea la acest moment pentru a preveni îndatorarea tot mai mare a ţării. Soluţiile mele sunt susţinute de cifre, predictibile, pornind de la realităţile noastre economice bazate tot pe cifre. Cei care se opun acestor măsuri nu vor decât să creeze dezordine, vor să întoarcă România la perioada anilor 90.

Guest post scris de T.B., momentan ocupând abuziv funcţia de PM în S.C. România SRL

marți, 11 mai 2010

Haos total în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei în familie

Astăzi a avut loc, la Senat, o masă rotundă la care s-a dorit discutarea posibilităţilor de îmbunătăţire a legislaţiei în domeniul violenţei în familie. Organizatorii dezbaterii au fost: Comisia pentru Egalitate de Şanse pentru Femei şi Bărbaţi din Senatul României, Centrul FILIA şi CNCD.

Au participat peste 50 de persoane care lucrează în domeniu, alături de care s-au aflat: Lia Olguţa Vasilescu (PSD), preşedinta Comisiei pentru Egalitate de la Senat, Elena Mitrea (tot PSD) şi Mihaela Mostavi, vicepreşedintă în cadrul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Familiei şi Drepturilor Copilului.

Încerc, cât mai pe scurt să trag nişte concluzii, temperându-mi enervarea după participarea la acest eveniment.

1. Autoritatea Naţională pentru Protecţia Familiei şi Drepturilor Copilului (ANPFDC) doarme nederanjată de nimeni, pe banii noştri, în defavoarea victimelor violenţei în familie

Cu toate că tema principală a dezbaterii a fost cadrul legislativ în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei în familie, din discuţii a reieşit clar că există o lipsă de coordonare şi implicare la nivelul instituţiilor, de departe cea mai gravă fiind, după părerea mea, apatia de care dă dovadă instituţia numită „de Protecţie a Familiei”, care are principalele atribuţii din România în acest domeniu dar care nu face nimic de mai bine de jumătate de an încoace de când a fost reorganizată.

Doamna Mihaela Mostavi, vicepreşedinta ANPFDC, a făcut la începutul dezbaterii o prezentare şcolărească a unor statistici din perioada 2004-2009 cu privire la nr. de cazuri de violenţă în familie în România, inclusiv cele soldate cu deces, precum şi a numărului de adăposturi şi de centre de consiliere şi asistenţă pentru victime. Toate aceste date zac de o bună bucată de vreme pe pagina web neactualizată a fostei Agenţii Naţionale de Protecţie a Familiei. Statisticile sunt oricum nerelevante fără un sistem bine pus la punct de raportare a cazurilor şi o campanie de încurajare a victimelor de a apela la ajutor instituţional.

I-au fost adresate trei întrebări doamnei Mostavi:

  • Ce activitate a avut Autoritatea pe care o conduce din noiembrie 2009 (de când a fost înfiinţată prin comasarea a două agenţii guvernamentale) şi până acum?
  • Ce proiecte are Autoritatea pentru viitorul apropiat (până la finele anului)?
  • Lucrează careva din cei 80 de angajaţi cuprinşi în organigramă la o Strategie în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei domestice? (prima şi singura Strategie care a existat vreodată expirând în 2007)

Răspunsul la aceste întrebări a fost evitat, Mostavi mutând discuţia pe necesitatea adoptării unui cadru legislativ mai bun. Ne-am lămurit, doamnă Mostavi, vă primiţi salariile de pomană în timp ce mii de femei şi copii suferă de agresiuni în familie!

2. Există mai multe proiecte legislative, în paralel, iniţiatorii neştiind unii de alţii

Trecând propriu-zis la tema îmbunătăţirii Legii 217/2003 de prevenire şi combatere a violenţei în familie, din discuţii a reieşit că la ora actuală se lucrează în paralel la mai multe proiecte pentru aceeaşi lege. Un proiect de lege aparţine grupului PD-L plus independenţi, celălalt este al PSD. Cel la care lucrează PD-L se pare că a primit aviz favorabil de la ANPFDR.

Olguţa Vasilescu a recunoscut cu o sinceritate debordantă că habar n-are de existenţa acestor proiecte. Un alt proiect de modificare a legii 217/2003 a fost iniţiat în 2008, a trecut de Senat dar s-a împotmolit la Camera Deputaţilor la începutul anului 2009, de vină fiind, conform declaraţiilor celor prezenţi, actuala preşedintă a Comisiei pentru Egalitatea de Şanse de la Cameră, Cristina Pocora (ciudăţenia şi mai mare este că aceeaşi Cristina Pocora a avut o conferinţă de presă în urmă cu vreo două luni în care anunţa cu mândrie că lucrează la modificarea legii şi introducerea ordinului de restricţie pentru agresori!).

Aflând că cei de la Camera Deputaţilor lucrează la un proiect de modificare a Legii 217/2003, doamna Olguţa Vasilescu şi-a exprimat regretul că n-a invitat pe nimeni dintre colegii săi deputaţi la această dezbatere. Ca să vezi!

3. Sentimentul de deja-vu al ONG-urilor care lucrează în domeniu

Reprezentanţii ONG-urilor care lucrează cu victimele violenţei în familie sau cu agresorii s-au arătat nemulţumiţi de stagnarea şi chiar regresul în felul cum e tratată problematica violenţei domestice de către autorităţi. De ani buni de zile se discută fără rezultate efective despre introducerea unui ordin de restricţie care să-l împiedice pe agresor să se apropie de victimă, aşa cum există în majoritatea ţărilor europene. De fiecare dată când au loc astfel de dezbateri, din păcate, se reiau discuţiile de la început, se bate pasul pe loc, în loc să se avanseze.

Iată, pe scurt alte câteva propuneri venite din partea organizaţiilor nonguvernamentale:

  • Introducerea ordinului de restricţie şi protecţie să fie însoţită de sesiuni de instruire a poliţiştilor, altfel va fi un eşec. În Ungaria legea a fost modificată, ordinul de restricţie aplicat agresorului s-a introdus în textul legal, dar legea a rămas pe hârtie din cauză că nu are norme metodologice şi nu e cunoscută.
  • Agresorii să fie sancţionaţi direct, nu financiar cu amendă, ci personal. Legea Poliţiei trebuie să fie modificată astfel încât agresorul să fie preluat în custodia poliţiei, nu să fie lăsat la domiciliu după comiterea violenţei întrucât există riscul să-şi amplifice actele de violenţă asupra victimei.
  • Să se introducă posibilitatea externalizării serviciilor. Direcţiile de Asistenţă Socială de la nivel judeţean să poată externaliza serviciile către acele ONG-uri cu expertiză dovedită în domeniu.
  • Introducerea unor standarde de calitate pentru adăposturi.
  • Armonizarea legii 217/2003 cu Codul Penal;
  • Să existe o finanţare constantă a centrelor şi adăposturilor;
  • Să nu uităm că VD afectează şi minorităţile etnice şi sexuale, nu doar femeia albă majoritară. E necesar să se acorde atenţie specială celor care se confruntă cu dubla sau tripla discriminare.
  • Să existe programe de educare a populaţiei.

După părerea mea, prioritatea numărul unu este educarea populaţiei, inclusiv a celor care lucrează în administraţia publică locală şi centrală, a poliţiştilor, asistenţilor sociali şi a judecătorilor, a celor din mass media şi nu în ultimul rând a celor din viaţa politică, femei şi bărbaţi politicieni.

Gabriela Creţu (PSD), prezentă la dezbatere, a pus punctul pe i: „nu se pot găsi soluţii la o problemă inexistentă. Violenţa domestică nu e considerată o problemă pe agenda publică”. Simpla perfecţionare a legii nu e suficientă. Degeaba avem o lege dacă ea nu e aplicată. Iată şi un exemplu: există în Legea 217/2003 o prevedere care dă posibilitatea instanţei judecătoreşti să dicteze evacuarea agresorului de la domiciliu. Această măsură a fost aplicată de instanţele judecătoreşti … o singură dată în cei şapte ani de când există legea! Trebuie văzut de ce legea nu e aplicată.

S-a vorbit la un moment dat de faptul că România a încercat în 2003 să copieze legislaţia şi modelul instituţional al altor ţări, de pildă Spania. Însă diferenţa majoră dintre Spania şi noi este că acolo populaţia şi autorităţile privesc deja problematica violenţei ca fiind una deosebit de gravă. La noi VD este tratată în continuare ca o problemă minoră sau un fenomen normal. De exemplu, în urmă cu câteva săptămâni a fost înfiinţată la Camera Deputaţilor o Subcomisie pentru Demnitatea Umană care se va ocupa de o serie de probleme, nu însă şi de cea a violenţei în familie, în ciuda faptului că ONU consideră violenţa de gen, inclusiv cea din familie, o gravă încălcare a drepturilor omului şi o a atingere la adresa demnităţii femeii.

Şi pentru că în România schimbările se fac de obicei de sus în jos, cred că, în afară de programe de educare şi campanii de sensibilizare, este mare nevoie de politicieni, femei şi bărbaţi, care să-şi asume deschis o agendă pe care să figureze şi combaterea violenţei în familie. Reiau ceea ce a spus d-na Mihaela Miroiu acum câteva săptămâni: în ultimii ani, numărul femeilor decedate în urma agresiunilor în familie este de 50 de ori mai mare decât al soldaţilor ucişi în Afganistan. Violenţa în familie este o formă de ameninţare la adresa siguranţei cetăţenilor, dar nu e tratată ca atare de autorităţi. Ceva trebuie făcut.

.

A mai scris pe acest subiect:

Un beso - Dezbatere violenta domestica sau deja vu

vineri, 7 mai 2010

Invitaţie la petrecere & fundraising pentru site-ul www.feminism-romania.ro

Sâmbătă, 8 mai, Centrul FILIA vă invită la petrecerea de aniversare a 10 ani de existenţă şi totodată la un eveniment de strângere de fonduri pentru un viitor site cu informaţii despre activismul feminist din România: www.feminism-romania.ro.

Preţul de intrare este de 80ron/pers. şi include consumaţia de la petrecere (băuturică, mâncărică, plus cadouri surpriză) şi donaţia pentru construcţia paginii web.

Sunteţi aşteptaţi începând cu ora 18,00 la Cafe Boheme, str. Căderea Bastiliei nr. 11 (aproape de p-ţa Romană).


See ya!

joi, 6 mai 2010

Cum împărţim tarta, domnule Băsescu?

Preşedintele României, Traian Băsescu, ne-a ţinut azi un discurs prin care a ţinut să ne anunţe că, urmare a situaţiei economice dificile, se vor reduce pensiile, subvenţiile şi salariile, inclusiv salariul minim pe economie.

Reducerile se vor opera din pix, procentual pentru toată lumea, a lăsat de înţeles Băsescu.

Tot astăzi, Ziarul Financiar a publicat o analiză din care reiese că Statul cheltuie mult mai mult cu jandarmii şi poliţiştii decât cu profesorii şi medicii, pe scurt cam aşa:

  • Salariu profesor debutant: 834 lei
  • Salariu agent de poliţie debutant: 1800 lei
  • Salariu medic debutant: 900 lei
  • Salariu profesor din învăţământul gimnazial: 1315 lei
  • Salariu agent de poliţie din cadrul MAI: 2300 lei
  • Salariu şofer din cadrul MAI: 2730 lei
  • Salariu zidar-faianţer din cadrul MAI: 1500 lei.

(Mulţumesc Carmen Radu pentru semnalare)

Atunci când spune că se vor reduce cheltuielile din administraţia publică centrală şi locală, Băsescu zice că nu se referă la banii alocaţi educaţiei şi sănătăţii ci strict la salarii. Se mai pot reduce salariile profesorilor şi medicilor, ţinând cont de nivelul scăzut la care se află acum? Băsescu lasă să se înţeleagă că da. Dar oare se poate face educaţie cu profesori plătiţi mai puţin decât zidarii? Mai putem emite pretenţii faţă de medici când au salarii mai mici şi decât mecanicii auto? Nu cred că asta e o soluţie.

Să ne amintim că, în timp ce aparatul coercitiv al Statului primea mai mulţi bani prin bugetul pe anul 2010 (cele 7 servicii secrete – SRI, SIE, STS, SPP, Doi şi un sfert, cele două servicii secrete din MApN, plus poliţiştii, militarii, jandarmii), Guvernul anunţa la scurt timp reducerea personalului din Învăţământ cu 15.000 de locuri. Unde este echitatea?

Să ne amintim că Administraţia Prezidenţială şi Curtea Constituţională au primit mai mulţi bani de la buget, în plină criză, în timp ce medicii fug din ţară pe rupte din cauza salariilor de mizerie. Aşadar, pe cine afectează criza?

Iată un alt exemplu edificator pentru a vedea injustiţia şi dezechilibrele dintre salariile diferitelor categorii. În urmă cu o lună avea loc un protest spontan al şoferilor din transportul public Bucureşti (R.A.T.B.), prilej cu care aflam cu toţii că salariul mediu al unui şofer de autobuz este 2.500 lei/lună iar al unui debutant de 1.500 lei/lună. Nu o duc deloc rău şoferii în Bucureşti! Cam în aceeaşi perioadă citeam despre protestul mai puţin mediatizat al unor angajaţi de la Direcţia de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului din Gorj cărora veniturile le fuseseră înjumătăţite, sporurile celor care lucrau cu persoane cu handicap şi bătrâni fiind tăiate, astfel că aceste persoane au primit un salariu sub 1.000 de lei/lună. Infirmierii de la azilele de bătrâni au 500-600 de lei/lună. Ne întrebăm evident, de ce munca unui şofer R.A.T.B. este de cinci ori mai importantă decât a unui infirmier care îngrijeşte oameni cu handicap sau cu probleme de sănătate. La fel ne putem întreba de ce munca unui poliţist este remunerată dublu faţă de cea a unei asistente medicale.

Mulţi dintre cei care lucrează în sistemul privat strâmbă din nas şi dau soluţia rapidă: cui nu-i convine să plece. Păi, angajaţii din sănătate şi educaţie au tot plecat şi vor mai pleca, dar unde ajungem? Citeam tot acum vreo lună de zile că la spitalul de cardiologie din Târgu Mureş mai există cinci asistente medicale, suprasolicitate, numărul minim necesar fiind de 30. Ne plângem de manelizare, incompetenţă, proastă creştere la tot pasul, dar ăsta nu e decât rezultatul locului pe care îl are Educaţia cetăţenilor printre priorităţile acestui Stat (prioritate care se măsoară efectiv în finanţare, nu în gargară).

Vorbind de reducerea cheltuielilor publice, Băsescu nu ne spune că avem prea mulţi agenţi secreţi şi speciali în comparaţie cu alte ţări, că suntem una din puţinele ţări care şi-au asumat benevol în ultimul an trimiterea de trupe suplimentare în Afganistan, nici nu se spune că o gaură neagră în bugetul public au reprezentat-o achizițiile publice cu dedicaţie din infrastructuri, turism şi energie.

P.S. "În timpul crizei trebuie să întărim protecţia celor care sunt mai vulnerabili" - spunea azi Trinidad Jimenez, ministra Sănătăţii din Spania. Băsescu face exact pe dos - le reduce din venituri şi celor mai slabi şi lipsiţi de influenţă politică: pensionari, şomeri, profesori şi educatori, cadre medicale, agricultori, asistaţi sociali.

marți, 4 mai 2010

Legea Educaţiei, Teo Trandafir şi cupoanele de creşă

Comisia de Învățământ din Camera Deputaţilor a aprobat azi un amendament la Legea Educaţiei prin care se introduce acordarea de cupoane de creşă, anunţă Mediafax. Aceasta a fost o propunere făcută de Teo Trandafir în campania sa electorală.

Amendamentul adus legii este următorul: „Statul sprijină educaţia timpurie, ca parte componentă a educaţiei pe tot parcursul vieţii, prin acordarea unor cupoane de creşă. Acestea vor fi acordate în scop educaţional, din bugetul de stat, prin Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale".

Staţi, nu vă extaziaţi că nu aveţi de ce. În primul rând, acordarea de cupoane pentru creşe există deja în lege dar nu e funcţională. Este vorba de Legea nr. 193/2006. Unde e noutatea adusă de propunerea doamnei Trandafir? Nu e deloc clar.

În al doilea rând, problema de bază rămâne numărul redus de creşe. Nu ştie nimeni exact câte creşe mai există în toată ţara, eventual se pot afla cele din Bucureşti. Dar se ştie că sunt insuficiente. Există părinţi (in special mame) care nu se întorc la muncă în timpul concediului de 2 ani de creştere a copilului mic pentru că nu reuşesc să găsească copilului un loc la creşă şi nu au bani să plătească o bonă, respectiv nu au rude, vecini cu care să-şi lase odrasla (articol Adevarul) .

În al treilea rând, acordarea de cupoane pentru creşe este discriminatorie pentru părinţi pentru că lasă decizia acordării acestor beneficii la cheremul angajatorilor, la fel cum se întâmpla şi cu tichetele de masă, tichetele cadou şi tichetele de vacanţă. Unii părinţi vor beneficia de asemenea cupoane, alţii nu, în funcţie de bugetele alocate de angajatori pentru aşa ceva.

Una peste alta, chiar dacă amendamentul adus azi la Legea Educaţiei nu e o noutate, nu înţeleg de ce e nevoie de acordarea de cupoane pentru creşe când ar fi mai just să fie direct subvenţionate creşele şi s-ar putea face programe de finanţare prin care angajatorii mari, de tipul fabricilor, să-şi înfiinţeze în interiorul lor astfel de stabilimente de care să beneficieze direct angajaţii cu copii mici.

sâmbătă, 1 mai 2010

“Progresiştii”

Ia uitaţi ce progresişti sunt cei de la UNPR, noua formaţiune politică lansată azi:

(Foto Mediafax)

În rândul celor 21 de persoane alese în conducerea partidului se regăseşte o singură femeie, Eugenia Barna, preşedinta Organizaţiei de Femei. De altfel, promovarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi nu apare deloc în programul politic al acestei caricaturi de partid.

În schimb, UNPR (Uniunea Naţională pentru Progresul României) pretinde că vrea introducerea politicilor stângii moderne în România, democratizarea vieţii publice şi aprofundarea integrării europene. Stânga modernă!? Adică aşa cum vedem la Partidul Socialist din Franţa, PSOE din Spania sau SPD din Germania? Haideţi să ni-i imaginăm pe alde Micky Şpagă, generalul Oprea, Nicolicea, Pandele şi restul sinistrelor figuri care conduc acest partid stând de vorbă cu veritabilii exponenţi ai stângii moderne precum Segolene Royal, Lionel Jospin, Zapatero, Josep Borell, Romano Prodi, etc. N-au nicio treabă „progresiştii” noştri cu stânga modernă. N-au nicio treabă nici cu progresul, mai degrabă cu regresul.