Hărţuirea stradală

Niciodată într-un oraş din Europa nu am experimentat acostări şi hărţuieli din partea bărbaţilor pe stradă ca la Bucureşti. Poate şi pentru că de cele mai multe ori drumurile mele erau făcute prin zonele centrale ale oraşelor.

Cazul Amina Filali. O paralelă cu România.

În Maroc este intens dezbătut de aproape o săptămână cazul unei adolescente de 16 ani care s-a sinucis după ce familia a forţat-o să se căsătorească cu violatorul său. Organizaţiile marocane pentru drepturile femeilor şi drepturile omului cer modificarea legii pentru ca un violator să nu mai poată scăpa de închisoare prin căsătoria cu victima. Deşi poate părea greu de crezut, o dispoziţie legală similară a existat şi în România până în anul 2000.

Când avea 15 ani, Amina Filali, din Larache, lângă Tanger, a fost răpită în plină stradă şi violată. Abia după două luni, adolescenta şi-a făcut curaj şi le-a povestit părinţilor ei ce i s-a întâmplat, conform Associated Press. Când a ajuns la judecată, tatăl victimei a fost sfătuit de autorităţi să încheie un târg cu violatorul: el să o ia de soţie pe fată şi să scape, astfel, de închisoare. Iniţial, agresorul nu a fost de acord, apoi, din cauza pedepsei mari (între cinci şi 10 ani de închisoare pentru viol şi între 10 şi 20, dacă e vorba de un viol în care este implicat un minor), a acceptat târgul.

În cele cinci luni de căsătorie, Amina s-a plâns în repetate rânduri mamei ei de bătăile pe care i le administrează soţul, cu zece ani mai în vârstă decât ea, însă mama ei a sfătuit-o să aibă răbdare, potrivit Al-Arabiya.net.

Totuşi, într-un final, fata a apelat la o metodă de sinucidere des întâlnită în Maroc: a înghiţit otravă pentru şobolani.

[…]

Articolul 475 din Codul Penal al Marocului îi permite agresorului să se căsătorească cu victima lui pentru a scăpa de detenţie. Până acum, metoda a fost practicată mult de famiile victimelor, care preferă să-şi căsătorească fiicele violate pentru a spăla onoarea familiei (în alte ţări musulmane, femeile fie se sinucid, fie sunt acuzate că sunt prostituate şi sfârşesc lapidate).

"Amina a fost violată de trei ori: de agresor, de tradiţie şi de articolul 475 al legii marocane", a scris pe Twitter activista Abadila Maaelaynine. (România Liberă)

Pe site-urile din România unde ştirea a fost publicată oamenii şi-au exprimat indignarea in termeni islamofobi: „numai in tarile musulmane poti sa vezi si sa auzi asa ceva...” (Danny), „nici nu vreti sa aflati parerea mea despre tarile mentionate in articol... comuna primitiva era mult prea civilizata” (Hua), „oameni inchisi la minte” (anonim) sunt fragmente din comentariile lăsate pe site-ul Pro TV.

Comentatorii nu par a şti că în materie de penalizare a violenţelor sexuale până de curând şi România a avut o lege similară Marocului.

Absolvirea de pedeapsă penală a violatorului prin căsătoria lui cu victima a dispărut din Codul Penal Român abia prin modificările aduse de Legea 197/2000. Anterior, Codul Penal specifica că faptele de natura violului „nu se pedepsesc dacă înainte ca hotărârea să fi rămas definitivă a intervenit căsătoria dintre autor şi victimă”. Codul Penal din 1996 prevedea şi faptul că în situaţia în care violul era săvârşit de doi sau mai mulţi inşi împreună, prin căsătoria unuia dintre ei cu victima se producea acelaşi efect şi asupra celorlalţi participanţi (erau toţi absolviţi de pedeapsă).

Nici violul conjugal nu a fost pedepsit de lege în România până în anul 2000. Se considera că prin actul căsătoriei automat se dădea consimţământul pentru raportul sexual şi că raportul sexual era o îndatorire conjugală.

Mai multe despre istoria incriminării violului în România:

• Judecător Cristi Danileţ: Evoluţia incriminării violului în dreptul românesc

• Judecătoare Lupe Carmen: Evoluţia istorică a reglementării răspunderii penale pentru infracţiunile privitoare la viaţa sexuală pe teritoriul românesc

Despre poliţişti şi abuzuri asupra prostituatelor (II)

Organizaţiile nonguvernamentale APADOR-CH și ARAS au realizat un sondaj printre prostituatele din mai multe județe ale țării pentru a vedea în ce măsură acestea au avut parte de abuzuri din partea forţelor de ordine.

Nu multe femei au acceptat să vorbească deschis despre ce li se întâmplă în relația cu forțele de ordine, chiar sub protecția anonimatului și în fața lucrătorilor ARAS, care derulează de peste zece ani programe de consiliere și protejare a persoanelor vulnerabile. Asta pentru că ele știu că și dacă se plâng sau reclamă abuzurile, nimeni nu le ia în seamă.

Prin urmare, rezultatele în urma răspunsurilor la chestionar reflectă parțial adevărul.

La întrebări au răspuns peste 170 de prostituate, din București și din județele Neamț, Timiș, Constanța, Cluj, Brașov, Iași, Arad și Dolj.

• 16% dintre fetele chestionate recunosc că au fost lovite de forțele de ordine;
• 6,5% spun că au fost forțate să întrețină relații sexuale cu forțele de ordine;
• 2 cazuri de viol – deși recunosc mai multe că au fost forțate să întrețină raporturi sexuale, ceea ce poate fi interpretat ca și viol;
• 23% spun că sunt forțate să le dea bani polițiștilor pentru a nu fi amendate/arestate. Un procent și mai mare recunosc că sunt forțate să dea bani proxeneților care probabil îi „cumpără” pe polițiști pentru ca fetele să fie lăsate în pace.
• 5,8% spun că au fost forțate să accepte testarea HIV.

Mai multe detalii aici.

"Nu lăsa violenţa să conducă familia ta" - a III-a ediţie

Asociaţia “O şansă pentru viitor” în parteneriat cu Centrul Unic de Voluntariat, Asociaţia No Abuse şi deputata Alina Gorghiu, organizează a treia ediţie a evenimentului “Nu lăsa violenţa să conducă familia ta” în data de 19 februarie 2012, începând cu ora 11.00, la Palatul Parlamentului.

Evenimentul va fi structurat pe trei paliere, în care lectorii participanţi vor ţine scurte prelegeri despre importanţa unei informări corecte privind:

• Educaţia copilului, despre efectele violenţei în şcoală sau în familie, despre comportamentul copiilor şi despre necesitatea creării unui cadru normativ privind violenţa domestică.

• Punctul de vedere instituţional şi soluţiile oferite de către autorităţile publice locale şi centrale privind violenţa, ca fapt social deviant.

• Sistemul social de protecţie, soluţiile legislative şi practicile administrative privind femeile victime ale violenţei domenstice.

Mai multe detalii aici.

Despre un caz recent de violenţă în familie puteţi citi aici.

Despre poliţişti şi abuzuri asupra prostituatelor

Ieri, Direcţia Generală Anticorupţie - DGA a dat publicităţii un dosar în care mai mulţi poliţişti de la Secţia 3 sunt anchetaţi pentru că au dezbrăcat, umilit, bătut şi lipsit de libertate o agentă de poliţie, crezând că au de-a face cu o prostituată. Femeia se afla în misiune pentru a investiga faptele de corupţie ale poliţiştilor, existând bănuiala că aceştia luau taxă de protecţie de la prostituate şi proxeneţi.

"Îmbrăcată provocator, agenta sub acoperire simula că face trotuarul în faţa hotelurilor de pe Calea Victoriei, staţionând mai mult la Hotel Athenee Palace Hilton şi Radisson Blue. Acolo, ea a fost oprită de doi poliţişti de ordine publică de la Secţia 3, care au văzut "prospătura" (cei doi cunoşteau toate prostituatele din zonă, de la care încasau taxa de protecţie). Poliţiştii au întrebat-o cine i-a dat aprobarea să facă trotuarul acolo şi i-au spus ca în acea zonă prostituatele au acces doar cu aprobarea lor şi că trebuie să plătească pentru acest lucru. Au luat-o la secţia de Poliţie, au dezbrăcat-o, au bătut-o, au ţinut-o prizonieră şase ore fără mandat, fără sa-i dea voie să dea telefon sau să-şi cheme un avocat. Toate dialogurile au fost înregistrate audio-video de agenta sub acoperire şi constituie probe în baza cărora poliţiştii corupţi au fost încătuşaţi.

Agenta sub acoperire nu a putut opri abuzurile colegilor ei de la Secţia 3 Poliţie prin dezvăluirea identităţii deoarece ar fi distrus probaţiunea. Pentru toate umilinţele suportate de dragul profesiei, agenta sub acoperire este răsplătită cu un salariu de doar 2000 de lei pe lună, bani în care intră şi indemnizaţia de hrană." - România Liberă.

Ce s-a întâmplat la secţia 3 nu este decât un indiciu al tipurilor de abuzuri asupra prostituatelor săvârşite de oamenii legii.

Bătaia de pe stadioane vs. bătaia în familie

Băsescu a promulgat în urmă cu câteva zile legea privind combaterea violenţei în sport, care înăspreşte pedepsele pentru recidiviștii la violenţa pe stadioane. Siguranţa microbiştilor este importantă.

Proiectele de lege pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie au rămas tot la sertar în Parlament. Cică după vacanţa de iarnă a parlamentarilor, poate –poate, Doamne ajută, unul dintre proiecte (cel cu nr. 662/2010 - susţinut de Guvern) va fi în cele din urmă adoptat. Nu trebuie decât ca domnii de la Parlament, peste 90% dintre ei bărbaţi, să empatizeze un pic şi cu nevoile victimelor agresate în propriile case, majoritatea femei şi copii. Măcar acum, cu câteva luni înainte de alegerile legislative să arate că le pasă şi de siguranţa cetăţenelor.

O problemă absentă de pe agenda publică

Update 26.11. Reportaj Realitatea tv despre protest:

„

Pichet de Protest la Camera Deputaţilor

STOP violenţei asupra femeilor: Victimele nu mai pot aştepta!

21 organizaţii nonguvernamentale desfăşoară un pichet de protest vineri, 25 noiembrie, în intervalul 16.00-18.00, în faţa Parlamentului, Camera Deputaţilor, prin care cer îmbunătăţirea legii de prevenire şi combatere a violenţei în familie şi aplicarea corespunzătoare a acesteia.

Despre scandalul violului de la liceul Jean Monnet

În urmă cu o săptămână apăreau primele informaţii că o elevă de la liceul "Jean Monnet" a reclamat la Poliţie că a fost violată de profesorul de sport în timpul unei excursii la Predeal. De atunci şi până acum s-a scris şi s-a vorbit mult despre caz pe aproape toate canalele media, fără pic de consideraţie pentru respectarea intimităţii victimei şi protejarea identităţii ei. Eleva a fost direct sau indirect învinovăţită pentru cele întâmplate iar acuzaţia ei a fost întoarsă pe toate părţile şi suspectată din start de minciună.

Felul cum a reacţionat o parte a presei, în special cea senzaţionalistă, dar nu numai aceasta, şi reacţia „publicului” ne arată cât de patriarhală este societatea românească – în care mereu femeile sunt de vină – şi cât de prezente şi persistente sunt miturile despre violuri.

Cele mai şocante crime din 2011

Cele mai şocante crime din anul în curs au drept victime femei, în majoritatea cazurilor. Aşa reiese dintr-un articol publicat astăzi în România Liberă.

Impropriu spus „Auditul Naţional al Serviciilor Sociale”

În perioada iulie – septembrie 2011 toate Direcţiile Generale de Asistenţă Socială şi Protecţie a Copilului (DGASPC), aflate în subordinea Consiliilor judeţene sunt supuse unui audit efectuat de Fundaţia Hope and Homes for Children (HHC) România şi Absolute Return for Kids (ARK)în parteneriat cu Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale.

Incorect analiza instituţională a fost denumită „Audit Naţional al Serviciilor Sociale”, deşi vizează doar auditarea serviciilor de protecţie a copilului. Se induce ideea că singurul obiectiv al DGASPC-urilor este în domeniul protecţiei copilului. Totuşi, cum rămâne cu auditarea celorlalte arii care intră în atribuţiile acestor direcţii judeţene: protecţia familiei (inclusiv prevenirea şi combaterea violenţei în familie), a persoanelor singure, persoanelor vârstnice, persoanelor cu handicap, precum şi a oricăror persoane aflate în nevoie? Dacă aceste arii nu sunt şi ele auditate atunci denumirea de Audit Naţional al Serviciilor Sociale este improprie. Mai aproape de realitate ar fi denumirea„Auditul Serviciilor de Protecţie a Copilului”. Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale lasă să se înţeleagă că face mai mult decât face în realitate, ba, în mod periculos, focalizează întreaga activitate a acestor Direcţii judeţene înspre protecţia copilului, domeniu important desigur, dar nu singurul în care trebuie să intervină pentru asigurarea serviciilor sociale.

O auditare a serviciilor de prevenire şi combatere a violenţei în familie ar fi şi ea extrem de necesară întrucât guvernul le-a lăsat autorităţilor locale întreaga responsabilitate pentru acest domeniu iar cazurile de violenţă domestică s-au înmulţit. Cel mai probabil în multe judeţe un asemenea audit s-ar finaliza cu concluzia „nu se mai face nimic”, „s-au închis adăposturile pentru victimele violenţei în familie”, „s-au tăiat fondurile”, „nu s-a putut face nimic în cutare caz pentru că legea nu prevede ordinul de restricţie pentru agresor”, etc. O altă arie importantă de intervenţie a acestor direcţii ar trebui să fie, conform legii, asistenţa socială pentru prevenirea şi combaterea marginalizării sociale şi elaborarea programelor de acţiune antisărăcie. Sebastian Lăzăroiu, ministrul Muncii şi Protecţiei Sociale, bănuiesc că ştie foarte bine, în calitate de sociolog, că serviciile de asistenţă socială nu se limitează doar la asigurarea serviciilor de protecţie a drepturilor copilului. Ar face bine să schimbe denumirea acestui audit denumit inadecvat „Audit Naţional al Serviciilor Sociale”.

Linkuri:

• "Primul audit naţional al serviciilor sociale. Copiii din Direcţiile de Asistenţă Socială îşi vor spune părerea despre sistem"
• Ștefan Dărăbuș: Am inceput Auditul National al Serviciilor Sociale

Violenţa invizibilă. Despre cazul fostului poliţist care şi-a împuşcat soţia şi fiica

Azi o ştire a ţinut ocupate minute bune televiziunile de ştiri şi spaţii largi pe paginile ziarelor: un fost poliţist şi-a împuşcat soţia cu care se afla în proces de divorţ şi fiica de 20 şi ceva de ani.

În urmă cu o săptămână un român din Spania îşi omora partenera de viaţă însărcinată în luna a cincea după ce a aflat că copilul nu era al său şi că fata voia să rupă relaţia.

În urmă cu mai multe săptămâni citeam despre cazul unui bărbat din Braşov care îşi înjunghiase soţia în autobuz cu mai multe lovituri de cuţit, nesuportând ideea că aceasta dorea să divorţeze.

Ce au toate aceste cazuri în comun? Toate sunt cazuri de violenţă domestică asupra unor femei.

Însă azi detaliile pe larg dezbătute de experţi criminalişti, psihologi şi jurnalişti erau legate de alte aspecte: de funcţia ocupată de criminal în Poliţie şi de permisul acestuia de port armă. La crima de acum o săptămână atenţia publică a fost îndreptată spre faptul că românul asasin luase legătura prin webcam cu tatăl său şi i-a arătat cadavrul iubitei. Nici un cuvânt despre violenţă domestică. Nici un cuvânt despre violenţa asupra femeilor. Cum e posibil totuşi să nu vadă acest lucru?

De ce continuă jurnaliştii să vorbească despre „crime pasionale” (ca şi cum pasiunea, iubirea ar fi cauza crimei, nu controlul şi dominaţia asupra victimei)? Cu părere de rău observ că azi expertul criminalist Dan Antonescu a spus pentru Evenimentul Zilei că „fostul poliţist Nelu Gruia a suferit o nebunie temporară”. Dacă era „nebunie temporară” poliţistul n-ar mai fi avut răgazul să scrie o scrisoare de adio pentru rude.

Violenţa asupra femeilor provine din relaţia de putere inegală dintre cele două sexe, relaţie în care sexul masculin deţine rolul dominant şi de control. În mod tradiţional se consideră că este legitim ca, atât în cadrul familiei, cât şi în societate, bărbaţii să deţină puterea, putând folosi inclusiv violenţa pentru a se impune. În ultimele decenii s-au făcut paşi importanţi înspre egalitatea între genuri dar nu suficienţi, astfel că femeile, din păcate, continuă să sufere pe scară largă diverse forme de violenţă, fizică, psihică, simbolică şi economică, în familie şi în afara ei. Iar aceste acte rămân deseori nepedepsite şi ascunse. Mii de femei sunt bătute şi terorizate psihic, împreună cu copiii lor, în spaţiul domestic. Sute de femei sunt violate sau agresate sexual şi doar puţine au curajul să depună plângeri împotriva agresorilor pentru că trăim într-o cultură în care victimele sunt învinovăţite şi blamate deseori în astfel de cazuri („s-a îmbrăcat provocator”, „avea fusta prea scurtă”, „cine a pus-o să se urce în lift cu un necunoscut?”). Multe alte femei sunt nevoite să presteze servicii sexuale în schimbul păstrării locului de muncă sau a ascensiunii pe un post şi un salariu mai bun. Sau sunt nevoite să accepte hărţuirea sexuală, care merge de la glume cu subînţeles până la aluzii sexuale insistente şi atingeri fizice. Ca să nu mai vorbesc despre sutele de românce exploatate de reţelele de trafic de fiinţe umane, ademenite cu false locuri de muncă, vândute, forţate să se prostitueze. Toate acestea şi multe altele sunt forme ale violenţei asupra femeilor. Nu se întâmplă doar în România, sunt, în grade diferite de gravitate şi răspândire, prezente în toate colţurile lumii. În unele ţări există forme specifice ale acestei violenţe, de exemplu „crimele de onoare” - fete ucise pentru că şi-au pierdut virginitatea; în alte ţări, femeile ajung să fie ucise din cauza dotei (India); în multe ţări în continuare violul marital este nepedepsit, considerându-se că bărbatul are drept absolut asupra corpului soţiei. În România violul marital a fost condamnat expres de lege de abia în anul 2000).

Violenţa asupra femeilor se învaţă. Copiii care cresc în medii violente învaţă de la părinţi comportamentele asociate cultural genului masculin şi feminin şi le perpetuează la rândul lor când îşi întemeiază propria familie.

În România trăim în continuare într-o cultură în care bărbatul este considerat cap de familie. El are rol dominator asupra celorlalţi membri ai familiei şi, tradiţional, crede că este legitim să folosească forţa pentru a corecta comportamentele dezobediente ale celorlalţi.

Fostul poliţist nu a acceptat ideea că soţia şi fiica lui ies de sub dominaţia sa de pater familias. I-a fost de neacceptat ca cei din jur să nu-i dea ascultate. Foarte probabil n-a fost prima oară când şi-a impus prin violenţă, fizică sau psihică, puterea asupra soţiei şi fiicei. De această dată zarurile fiind aruncate – soţia a luat decizia de a divorţa – a recurs la soluţia ultimă de a se impune. Nu este singurul bărbat incapabil să accepte decizia de independenţă a partenerei de viaţă. Nu e un caz izolat, nu e o nebunie.

__________

Link:

Evenimentul Zilei: Un fost polițist și-a executat familia. Experţii criminalişti: Bărbatul a suferit o nebunie temporară.

„Spune NU violenţei împotriva femeilor” – campania Centrului FILIA la metrou

Dacă vreţi să vedeţi imagini filmate de la campania noastră de la metrou cu ocazia Zilei Internaţionale pentru Eliminarea Violenţei Împotriva Femeilor, mai jos, la finalul articolului, puteţi vedea un filmuleţ excepţional făcut de Valeriu Antonovici, colaboratorul nostru, care ne-a surprins în detalii evenimentul.

Câteva cuvinte despre ce am făcut joi la metrou. Ne-am strâns în jur de 60 de persoane, membri şi voluntari ai Centrului FILIA. Fetele au fost machiate pentru a părea victime ale violenţei. Machiajul a ieşit incredibil de realist, mai bine decât ne-am aşteptat. Apoi ne-am îmbrăcat cu tricouri personalizate cu semnul rutier „interzis” în interiorul căruia se putea citi „violenţa împotriva femeilor”. Pe spate, fetele au purtat mesajele „nu am căzut pe scări” şi „nu m-am lovit de uşă” (cu trimitere la motive inventate de femeile bătute pentru a ascunde adevărata cauză a rănilor), precum şi mesajul pozitiv „rup tăcerea”. Pe tricourilor purtate de băieţi mesajul pe spate a fost „eu nu lovesc o femeie, tu?”.

Mai multe fotografii aici.

.

Am împărţit pliante despre fenomenul violenţei asupra femeilor, precum acesta (faţă-verso):

Reacţiile trecătorilor au fost de tot felul. Unii ne-au privit admirativ şi chiar au intrat curioşi în vorbă cu noi, mai ales femeile. Ni s-au făcut confesiuni despre violenţa pe care o suportă din partea soţilor şi s-au plâns de lipsa de alternative reale pentru a scăpa de calvar. Cineva ne-a aplaudat de sus de pe culoarul spre pasajul dintre peroane. Au fost fete care, fără să ne cunoască, ni s-au alăturat şi au împărţit pliantele noastre trecătorilor. Am fost filmaţi cu telefonul mobil de călători din trenurile în mişcare. Acestea au fost câteva din reacţiile pozitive.

Dar am avut parte şi de reacţii mai puţin prietenoase. Unii trecători bărbaţi nu s-au jenat să se arate violenţi verbal faţă de noi. S-au "oferit" să ne facă rănile de pe faţă pe bune. Ni s-a spus că femeile merită bătute din când în când ca să ştie unde le e locul. Bărbaţi în toată firea ne-au trimis la plimbare, să ne vedem de treburile noastre. Unul a ţinut să ne explice cum îşi bate el nevasta acasă, cu o aşa mândrie în vorbele lui de-am rămas perplexe. Unii băiețași s-au forţat să râdă cât mai tare şi comenteze cu ură felul cum eram machiate. Asemenea reacţii din partea unor reprezentanţi ai sexului masculin ne-au demonstrat că există o mare, mare problemă şi cu atitudinea publică faţă de violenţa asupra femeilor. Din cauză că nu există o condamnare publică fermă a comportamentului violent asupra femeilor, nu e o raritate, se pare, să dai în România peste bărbaţi care recunosc că sunt adepţii folosirii violenţei. Sunt o multitudine de bărbaţi care nu se feresc să minimizeze efectele actelor violente asupra femeilor prin atitudini de genul „ei, ce dacă o mai altoiesc din când în când, îi trece” sau nu se sfiec să-şi manifeste controlul şi dominarea, de genul „ce, are impresia că face ce vrea ea?”.

.

Filmuleţul de mai jos ne-a plăcut tare mult:

MĂRTURII: "Un alt caz de violenţă domestică"

Autoare: Alice Iancu

Cand intri in contact cu violenta domestica, ca martora, esti revoltata. Te enervezi, tipi, gesticulezi, debitezi clisee de genul “Cum e posibil asa ceva?”. Hotarasti ca ceva trebuie facut, pentru ca realitatea din fata ta, pe care nu poti sa o eviti, o resimti pana in stomac. Ti-ar placea sa crezi ca asisti la ceva complet neobisnuit, rar si in fata caruia toti si toate ne cutremuram. Uite ca nu! As fi vrut sa pot numi acest editorial “Un caz exceptional de violenta domestica”, dar violenta domestica nu este o exceptie, daca prin exceptie intelegem o raritate. In 2009 aproape 12.500 de cazuri au fost sesizate autoritatilor. O suta de femei au murit. Intr-un an. De care stim. Faceti socoteala tranzitiei.

O femeie victima a violentei domestice pe care o cunosc nu a murit. Ca multe altele a trebuit sa isi infrunte ani de zile agresorul in propria casa. Agresorul era sotul ei. Aveau copii impreuna, multi copii: zece. O femeie si zece copiii au trait ani de zile supravegheati (nu puteau iesi din casa fara permisiunea “stapanului”), umiliti, injurati, batuti. Vecinii din curtea comuna ii mai evitau, ii mai ajutau, mai chemau Protectia Copilului sau Politia. Cand parintii mei s-au mutat in curte deja situatia devenise parte din peisaj. A fost chemata Protectia Copilului. De multe ori. S-a mers in audienta. As vrea sa stiu daca exista vreun test minim de bun simt si inteligenta pentru angajatii de la nivelul cel mai jos pana la cel mai sus al acestei institutii. Cei care s-au sesizat au fost intrebati pe rand „Dar ce legatura aveti dvs cu ei?” (cu iritare), „In ce calitate veniti dvs in audienta ?” (cu tupeu) si alte variatiuni din aceeasi tema. Au fost chestionati martori de fata cu agresorul (am un emoticon la messenger care isi smulge parul din cap. Asta ar fi mers aici). Femeia in cauza intelesese de ceva ani: ca nu o ajuta nici o institutie. Ca Protectia Copilului si Politia vin si pleaca, ea ramane si ea indura bataile. Martorii intelesesera si ei: ca daca era confruntat, agresorul nu facea decat sa isi inteteasca atacurile asupra sotiei si copiilor cu varste de la 3 la 16 ani.
Dupa luni de zile de susotit cand „stapanul” nu era acasa, de indemnuri, sfaturi si incurajari, femeia a fugit. Ajutata de o vecina sa scape de supravegherea propriilor copii (care aveau ordin de la stapanire sa nu o scape pe mama din ochi) a fugit, luand cu ea doar vanataile si buletinul. Cu 10 copii nu avea unde fugi, statul nu a considerat ca bugetul poate fi impovarat cu adaposturi pentru femei ca ea. A depus plangere la Politie. A obtinut un certificat medico-legal. Acum toata curtea pandea de dupa perdele sosirea reprezentantilor maritei institutii. Macar sa il interogheze. Nu pot sa-l tina macar o zi? Sa vedem cum ne organizam. Cum scoatem copiii? Bazaiau intrebarile in asteptare. Au fost sunate ONG-uri “Nu, nu puteti scoate agresorul din casa” raspundeau ei. Noi eram stupefiati in fata propriei neputinte. Ne-au sfatuit, ne-au indrumat catre consiliere. Cum sa ramana agresorul in casa? Existau dosare groase la Protectia Copilului, existau plangeri la Politie, existau certificate medico-legale: cum sa nu il poti scoate din casa?? Toata lumea ciulea urechile pentru a auzi cel mai mic tipat. Sa nu bata copiii. Femeia suna zilnic si implora vecini si prieteni sa pazeasca copiii. Toti asteptam Politia.
Prima nu a venit Politia, a venit Salvarea. Chemata pentru un copil umplut de vanatai, lovit in rinichi, care abia mai putea plange. O cheama Sofia si are 6 ani. Mama a fugit la spital unde a ramas sa o ingrijeasca. Personalul medical a pus rezerva copilului sub observatie. Sa nu vina tata. A fost depusa alta plangere la Politie. Alt certificat medico-legal. Alta sesizare la Protectia Copilului. Reprezentantii Politiei de data asta au binevoit sa apara. Tarandu-si picioarele. Cu sictir. Au fost intrebati de sesizarea anterioara. Ne-au si raspuns “ Nah, noi nu am deschis dosar atunci. Stiti cum sunt astia, se cearta, se impaca...trebuie sa depuneti si dvs declaratii ca martori” “Depunem” “Dar stiti, trebuie sa veniti sa le scrieti” “Venim” “Dar stiti, dureaza”. Mama era cu copilul batut in spital. Pentru 2 copii se gasise un adapost temporar. Tatal tipa ca este o inscenare si patrula prin curtea spitalului. Cand a trebuit externata Sofia mama ei nu stia pe unde sa iasa. Nimeni nu dorea sa ii arate alta iesire din spital. Prietene si vecini navaleau cu sfaturi. Sa se impace. Pentru copii. Sa se linisteasca. Sa se inteleaga si ei bine.

Povestea e lunga. Protectia Copilului si Politia au mai aparut episodic. Rezolvarea a fost metafizica: dupa atata abuz de alcool si tigari agresorul a decedat. Acum ce sa spun “Dumnezeu sa-l odihneasca”?” Dumnezeu sa-l ierte”? Multi n-au spus nimic. Au ramas in urma lui zece copii cu probleme, unele foarte grave, de sanatate. Cu un comportament agresiv, neincrezator si temator. Cu mania de a-si supraveghea mama. Care plang, dupa tata, pentru ca era ... tata. A ramas o femeie depasita de situatie, penduland intre frica si furie. Acum se incearca repararea a ce se mai poate. Poate consiliere. Buletine pentru copiii mai mari. Ochelari pentru altul. Medicamente pentru fata mijlocie.

Nu stiu cu ce au ramas persoanele care si acum sunt alaturi de familia asta: vecini, prieteni, rude. Stiu cu ce am ramas eu: cu o sila imensa fata de “institutiile abilitate”. Fata de functionarii care se uitau de sus la o femeie saraca, care vorbea cu ei in timp ce se uita in jos si isi frangea mainile. Deseori mi-am dorit sa ii scuip drept in fata. Fara metafore, fara amabilitati. Am ramas cu un dispret profund fata de autoritati care urla despre “siguranta statului”, in timp ce siguranta propriilor cetatene nu este minim asigurata. Mi-am dorit sa rup in bucati bugete care ne dau fantani arteziene, borduri si separatoare in trafic, dar nu pot asigura siguranta in fata unei agresiuni evidente. Mi-am dorit sa iau la palme toti binevoitorii si binevoitoarele care indemnau la impacare si armonie de dragul copiilor, pentru familie. Vanataile, frica, privirile alea de oameni incoltiti, oase rupte, astea toate nu se “impaca”. Astea se opresc. Se pedepsesc. Punct.

N-am o mare fraza de final, am tot cautat-o.

________

Articol preluat de pe site-ul Feminism Romania.

25 noiembrie – Ziua Internaţională pentru Eliminarea Violenţei împotriva Femeilor

Autorităţile din România, iresponsabile faţă de victimele violenţei domestice

Cu prilejul zilei de 25 noiembrie – Ziua Internaţională pentru Eliminarea Violenţei împotriva Femeilor –, Centrul FILIA trage un semnal de alarmă asupra modului în care este tratat public şi politic acest fenomen în România.

Ne manifestăm dezacordul total faţă de felul cum este gestionată prevenirea şi combaterea violenţei domestice în România de către autorităţile publice şi criticăm lipsa unei protecţii reale pentru victime. De ani de zile, victimele violenţei domestice din România îşi văd plângerile ignorate de Poliţie şi nu au asigurată siguranţa proprie întrucât adăposturile subvenţionate de stat pot fi numărate pe degete. Mii de femei sunt abuzate şi bătute fără ca autorităţile să se sesizeze în legătură cu „siguranţa cetăţenei”, iar multe ajung chiar să-şi piardă viaţa.

Cu ocazia Zilei Internaţionale pentru Eliminarea Violenţei împotriva femeilor, cerem parlamentarilor să introducă această problemă pe agenda publică prin luări de cuvânt în plenul Parlamentului şi să adopte cât mai curând o versiune mai potrivită a legii în vigoare prin care agresorul să aibă restricţie judecătorească de a se apropia de victimă. Cerem totodată reprezentanţilor instituţiilor însărcinate cu siguranţa cetăţenelor şi cetăţenilor, precum şi cu exercitarea actului de justiţie să se implice activ prin impunerea unor măsuri ferme care să prevină şi să combată fenomenul violenţei domestice, al violenţei împotriva femeilor în general. Este impetuos necesară re-înfiinţarea şi întărirea instituţiilor centrale cu atribuţii în domeniu. Şi nu în ultimul rând, cerem mass mediei să publice materiale responsabile despre acest fenomen în România şi despre posibilităţile politice de prevenire şi combatere a acestuia.

Cu ocazia Zilei Internaţionale pentru Eliminarea Violenţei împotriva femeilor, Centrul FILIA anunţă desfăşurarea a două acţiuni publice. Azi, 25 noiembrie, începând cu ora 17,00 în staţiile de metrou Unirii 1 şi Unirii 2, membrii şi voluntarii Centrului vor împărţi călătorilor pliante cu informaţii despre fenomenul violenţei împotriva femeilor, purtând tricouri cu mesaje special concepute pentru a atrage atenţia asupra pretextelor pe care victimele violenţei le invocă pentru a ascunde urmele bătăilor primite în familie.

Sâmbătă, 27 noiembrie, începând cu ora 11, la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Centrul FILIA va organiza un workshop adresat studenţilor pentru a-i informa şi sensibiliza, pentru a promova un grad de toleranţă zero faţă de fenomenul violenţei împotriva femeilor.

Centrul de Dezvoltare Curriculară şi Studii de Gen: FILIA

.

_____________

CITEŞTE şi scrisoarea deschisă trimisă autorităţilor

„Crimă pasională”, „violenţă domestică” sau „violenţă de gen”?

Agresiunile asupra femeilor din România nu primesc nici atenţia şi nici tratamentul cuvenit în mass media. Ba mai mult, am descoperit azi că există jurnalişti care folosesc o expresie considerată demodată şi total nepotrivită în Occident, cea de „crimă pasională”, pentru a se referi la asasinatele comise prin violenţă machistă de bărbaţii care consideră că femeile le aparţin, că sunt proprietatea lor şi nu-i pot părăsi sub nici un motiv.

.

Două ştiri publicate azi în „Adevărul” vorbesc despre „crime pasionale”. Prima se referă la o crimă care s-a petrecut la Braşov, într-un autobuz, unde o femeie a fost înjunghiată în gât, prin mai multe lovituri de cuţit, de către soţul pe care îl părăsise cu trei săptămâni în urmă.

Cea de-a doua „crimă pasională” relatată azi a avut loc la Constanţa, într-un cuplu de adventişti, zice Adevărul, ca şi cum religia ar fi avut vreo relevanţă în acest caz (hmm, în cazul celeilalte crime nu s-a menţionat dacă „crima pasională” a avut loc într-un cuplu de creştini ortodocşi!). Bărbatul adventist şi-a lovit soţia în cap după ce a aflat de intenţiile acesteia de a intenta divorţ. Apoi a suit-o în maşină pe bancheta din spate, a condus maşina până la marginea unei păduri şi i-a dat foc după ce a vărsat un bidon de benzină deasupra. Se pare că nevastă-sa încă mai trăia la momentul incendiului.

Linkuri către articolele din Adevărul:

• Braşov: Crimă pasională în autobuzul 28. Un bărbat i-a tăiat gâtul soţiei sale
• Constanţa: Crimă pasională printre adventiştii de Ziua a Şaptea

În ambele ştiri, la fel ca multe altele despre cazuri similare, jurnaliştii se străduie să justifice comportamentul bărbaţilor violenţi. De data asta de vină a fost gelozia, în altele o să găsiţi că de vină pentru că un bărbat şi-a bătut sau omorât nevasta ar fi fost consumul de alcool sau lipsa banilor.

Când unei crime i se ataşează calificativul „pasional”, atenţia se mută de la violenţă la sentimentele de gelozie. Crimei i se găseşte o justificare simplă, individuală şi spontană, care depăşeşte raţionalul, astfel comportamentul agresorului devine mai puţin blamat. Câteodată în astfel de ştiri, pentru ca fapta agresorului să fie şi mai bine justificată, ni se indică indirect şi o posibilă culpă a femeii bătute/asasinate. În cazul crimei de la Braşov jurnaliştii ne informează că aceasta ar fi avut un amant („începuse să umble cu un alt bărbat”), în schimb „uită” să menţioneze că femeia plecase de acasă pentru că nu mai suporta violenţele soţului, informaţie redată de un ziar local.

Ceea ce omit jurnaliştii de la Adevărul şi de la alte gazete este că aceste crime sunt vârful de iceberg al violenţei asupra femeilor, fenomen larg răspândit în societate, în toate mediile. Sunt acte de violenţă comise de bărbaţii care consideră că femeile cu care trăiesc le aparţin lor şi numai lor şi că au drept de viaţă şi de moarte asupra lor, la fel ca asupra copiilor lor (de unde expresia „eu te-am făcut, eu te omor”). Violenţa izbucneşte când femeia face gesturi de a ieşi de sub dominaţia soţului, a fostului soţ, a concubinului sau a iubitului. Nu sunt agresiuni izolate, ci un fenomen social extins şi complex care ar trebui tratat ca atare.

.

În alte cazuri mass-media se referă la aceste acte ca fiind „violenţă domestică”. Totuşi nici această expresie nu e deplin satisfăcătoare (dar e un progres mare faţă de „crima pasională”). Prin violenţă domestică se înţelege violenţa comisă între membrii familiei, nu neapărat violenţa în cuplu. Femeile şi copii sunt majoritatea covârşitoare a victimelor violenţei domestice, însă pot exista şi victime bărbaţi, vârstnici, părinţi, fraţi, veri, etc. Mult mai potrivită ar fi expresia „violenţă de gen” (în engleză „gender based violence” ) sau „violenţă asupra femeilor”, pentru că reflectă faptul că aceste acte se comit din cauza raporturilor inegale de putere dintre femei şi bărbaţi.

Nu e nimic „pasional” sau „sentimental” în aceste crime, aceşti termeni având conotaţii pozitive care scad din gravitatea faptelor. Femeile sunt bătute, umilite, agresate verbal, psihic, economic sau sexual ca expresie a dominaţiei lor de către bărbaţi. Când o femeie nu se supune controlului, nu e obedientă faţă de cel care, conform normelor patriarhale, îi este „cap”, „conducător”, „stăpân”, e pedepsită, ajungându-se, în cazurile extreme, la crimă. Bătaia sau crima reprezintă o demonstraţie extremă de forţă într-un raport de putere inegal.

Pe 25 noiembrie, în fiecare an, se celebrează ZIUA INTERNAŢIONALĂ PENTRU ELIMINAREA VIOLENŢEI ÎMPOTRIVA FEMEILOR. Mai sunt câteva zile până la această dată şi sper ca ea să nu treacă neobservată în România. Sunt câteva ONG-uri care pregătesc o serie de acte pentru a marca această zi. O să vă ţin la curent.

Despre Ordinul European de Protecţie a Victimelor şi aplicarea lui în România

Preşedinţia spaniolă a UE anunţa la începutul acestui an că printre priorităţile sale se numără şi adoptarea unui Ordin European de Protecţie a Victimelor unor infracţiuni, în special a victimelor violenţei domestice. Despre ce fel de ordin e vorba? Despre un ordin prin care, dacă un stat dictează un ordin de protecţie a unei victime, acesta să fie automat recunoscut şi executat în oricare alt stat al Uniunii Europene (în multe ţări UE există ordine de protecţie pentru victimele diferitelor violenţe de gen precum violenţa domestică, traficul de fiinţe umane, agresiunea sexuală, căsătoria forţată, mutilarea genitală, crimele comise în numele "onoarei", lapidarea, atacurile cu acid şi forţarea sinuciderii, încălcările drepturilor reproductive, inclusiv sterilizarea forţată; etc.)

Peste câteva zile se finalizează preşedinţia spaniolă a UE fără ca acest obiectiv să fie atins, cu toate că s-au înregistrat progrese importante la proiectul de directivă.

Problema detectată care a făcut ca directiva să nu fie adoptată deocamdată, ci amânată cel mai probabil pentru 2011, este că aceea că există diferenţe majore între legislaţiile statelor membre cu privire la măsurile de siguranţă şi protecţie a victimelor. Unele ţări dictează ordine de protecţie pe cale penală (Franţa, Spania, Italia), altele pe cale civilă sau administrativă, iar altele printr-o procedură mixtă.

Există şi o a patra categorie de ţări: cea în care lipsesc ordinele de protecţie. Ghiciţi din ce categorie face parte România? Ei bine, din păcate, în România victimele violenţei domestice nu pot solicita autorităţilor să dicteze un ordin de protecţie, aşa cum se întâmplă în majoritatea ţărilor UE. Situaţia e similară doar în Portugalia şi ţările baltice. Au existat, e drept, diverse iniţiative pentru rectificarea acestei „scăpări” din legislaţie, fără succes deocamdată. Inclusiv în luna martie a acestui an, Cristina Pocora, preşedinta Comisiei pentru Egalitatea de Şanse pentru Femei şi Bărbaţi din Camera Deputaţilor anunţa printr-o conferinţă de presă că se lucrează de zor la modificarea Legii 217/2003 astfel încât să existe şi la noi „ordinul de protecţie a victimei” violenţei în familie şi „ordinul de restricţie” care să-l împiedice pe agresor să se apropie la o anumită distanţă de victimă.

În ce priveşte protecţia victimelor traficului de fiinţe umane, cu toate că ţara noastră are grave probleme la acest capitol, fondurile guvernamentale acordate asistenţei şi protecţiei victimelor au fost reduse drastic. În urmă cu doar o săptămână, Departamentul de Stat al SUA atrăgea atenţia într-un raport că „Guvernul român nu îndeplineşte complet standardele minime pentru eliminarea traficului de fiinţe umane” şi că „unii judecători au demonstrat lipsă de respect faţă de femeile căzute victime ale traficului în scop de exploatare sexuală, ceea ce le-a descurajat pe victime să participe la anchete şi procese”.

Ca o paranteză, puteţi crede că în tot anul 2009, în ciuda numeroaselor cazuri de proxenetism şi trafic de fiinţe din toată ţara, autorităţile române au trimis spre acuzare doar 303 persoane pentru trafic de fiinţe umane, din acestea doar 183 de persoane au fost condamnate, din care …doar 72 au primit pedepse cu privare de libertate! Aşadar, în anul 2009, în toată România, doar 72 de persoane au primit pedepse cu închisoarea pentru trafic de persoane (o medie de nici 2 persoane pe judeţ). Jenant!

Revenind la ordinul european de protecţie, ar mai fi de spus faptul că, paradoxal, în ciuda deficienţelor mari în ce priveşte protecţia victimelor violenţelor de gen, România a fost unul din cele 12 state care au iniţiat alături de Spania proiectul de directivă privind acest ordin european.

În prezent proiectul de directivă se află în lucru la Parlamentul European până la data de 12 iulie 2010, urmând ca în luna octombrie a acestui an să fie discutat la reuniunea Consiliului Miniştrilor de Justiţie.

.

Alte detalii:

EWL contribution on the European protection order

Haos total în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei în familie

Astăzi a avut loc, la Senat, o masă rotundă la care s-a dorit discutarea posibilităţilor de îmbunătăţire a legislaţiei în domeniul violenţei în familie. Organizatorii dezbaterii au fost: Comisia pentru Egalitate de Şanse pentru Femei şi Bărbaţi din Senatul României, Centrul FILIA şi CNCD.

Au participat peste 50 de persoane care lucrează în domeniu, alături de care s-au aflat: Lia Olguţa Vasilescu (PSD), preşedinta Comisiei pentru Egalitate de la Senat, Elena Mitrea (tot PSD) şi Mihaela Mostavi, vicepreşedintă în cadrul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Familiei şi Drepturilor Copilului.

Încerc, cât mai pe scurt să trag nişte concluzii, temperându-mi enervarea după participarea la acest eveniment.

1. Autoritatea Naţională pentru Protecţia Familiei şi Drepturilor Copilului (ANPFDC) doarme nederanjată de nimeni, pe banii noştri, în defavoarea victimelor violenţei în familie

Cu toate că tema principală a dezbaterii a fost cadrul legislativ în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei în familie, din discuţii a reieşit clar că există o lipsă de coordonare şi implicare la nivelul instituţiilor, de departe cea mai gravă fiind, după părerea mea, apatia de care dă dovadă instituţia numită „de Protecţie a Familiei”, care are principalele atribuţii din România în acest domeniu dar care nu face nimic de mai bine de jumătate de an încoace de când a fost reorganizată.

Doamna Mihaela Mostavi, vicepreşedinta ANPFDC, a făcut la începutul dezbaterii o prezentare şcolărească a unor statistici din perioada 2004-2009 cu privire la nr. de cazuri de violenţă în familie în România, inclusiv cele soldate cu deces, precum şi a numărului de adăposturi şi de centre de consiliere şi asistenţă pentru victime. Toate aceste date zac de o bună bucată de vreme pe pagina web neactualizată a fostei Agenţii Naţionale de Protecţie a Familiei. Statisticile sunt oricum nerelevante fără un sistem bine pus la punct de raportare a cazurilor şi o campanie de încurajare a victimelor de a apela la ajutor instituţional.

I-au fost adresate trei întrebări doamnei Mostavi:

• Ce activitate a avut Autoritatea pe care o conduce din noiembrie 2009 (de când a fost înfiinţată prin comasarea a două agenţii guvernamentale) şi până acum?
• Ce proiecte are Autoritatea pentru viitorul apropiat (până la finele anului)?
• Lucrează careva din cei 80 de angajaţi cuprinşi în organigramă la o Strategie în domeniul prevenirii şi combaterii violenţei domestice? (prima şi singura Strategie care a existat vreodată expirând în 2007)

Răspunsul la aceste întrebări a fost evitat, Mostavi mutând discuţia pe necesitatea adoptării unui cadru legislativ mai bun. Ne-am lămurit, doamnă Mostavi, vă primiţi salariile de pomană în timp ce mii de femei şi copii suferă de agresiuni în familie!

2. Există mai multe proiecte legislative, în paralel, iniţiatorii neştiind unii de alţii

Trecând propriu-zis la tema îmbunătăţirii Legii 217/2003 de prevenire şi combatere a violenţei în familie, din discuţii a reieşit că la ora actuală se lucrează în paralel la mai multe proiecte pentru aceeaşi lege. Un proiect de lege aparţine grupului PD-L plus independenţi, celălalt este al PSD. Cel la care lucrează PD-L se pare că a primit aviz favorabil de la ANPFDR.

Olguţa Vasilescu a recunoscut cu o sinceritate debordantă că habar n-are de existenţa acestor proiecte. Un alt proiect de modificare a legii 217/2003 a fost iniţiat în 2008, a trecut de Senat dar s-a împotmolit la Camera Deputaţilor la începutul anului 2009, de vină fiind, conform declaraţiilor celor prezenţi, actuala preşedintă a Comisiei pentru Egalitatea de Şanse de la Cameră, Cristina Pocora (ciudăţenia şi mai mare este că aceeaşi Cristina Pocora a avut o conferinţă de presă în urmă cu vreo două luni în care anunţa cu mândrie că lucrează la modificarea legii şi introducerea ordinului de restricţie pentru agresori!).

Aflând că cei de la Camera Deputaţilor lucrează la un proiect de modificare a Legii 217/2003, doamna Olguţa Vasilescu şi-a exprimat regretul că n-a invitat pe nimeni dintre colegii săi deputaţi la această dezbatere. Ca să vezi!

3. Sentimentul de deja-vu al ONG-urilor care lucrează în domeniu

Reprezentanţii ONG-urilor care lucrează cu victimele violenţei în familie sau cu agresorii s-au arătat nemulţumiţi de stagnarea şi chiar regresul în felul cum e tratată problematica violenţei domestice de către autorităţi. De ani buni de zile se discută fără rezultate efective despre introducerea unui ordin de restricţie care să-l împiedice pe agresor să se apropie de victimă, aşa cum există în majoritatea ţărilor europene. De fiecare dată când au loc astfel de dezbateri, din păcate, se reiau discuţiile de la început, se bate pasul pe loc, în loc să se avanseze.

Iată, pe scurt alte câteva propuneri venite din partea organizaţiilor nonguvernamentale:

• Introducerea ordinului de restricţie şi protecţie să fie însoţită de sesiuni de instruire a poliţiştilor, altfel va fi un eşec. În Ungaria legea a fost modificată, ordinul de restricţie aplicat agresorului s-a introdus în textul legal, dar legea a rămas pe hârtie din cauză că nu are norme metodologice şi nu e cunoscută.
• Agresorii să fie sancţionaţi direct, nu financiar cu amendă, ci personal. Legea Poliţiei trebuie să fie modificată astfel încât agresorul să fie preluat în custodia poliţiei, nu să fie lăsat la domiciliu după comiterea violenţei întrucât există riscul să-şi amplifice actele de violenţă asupra victimei.
• Să se introducă posibilitatea externalizării serviciilor. Direcţiile de Asistenţă Socială de la nivel judeţean să poată externaliza serviciile către acele ONG-uri cu expertiză dovedită în domeniu.
• Introducerea unor standarde de calitate pentru adăposturi.
• Armonizarea legii 217/2003 cu Codul Penal;
• Să existe o finanţare constantă a centrelor şi adăposturilor;
• Să nu uităm că VD afectează şi minorităţile etnice şi sexuale, nu doar femeia albă majoritară. E necesar să se acorde atenţie specială celor care se confruntă cu dubla sau tripla discriminare.
• Să existe programe de educare a populaţiei.

După părerea mea, prioritatea numărul unu este educarea populaţiei, inclusiv a celor care lucrează în administraţia publică locală şi centrală, a poliţiştilor, asistenţilor sociali şi a judecătorilor, a celor din mass media şi nu în ultimul rând a celor din viaţa politică, femei şi bărbaţi politicieni.

Gabriela Creţu (PSD), prezentă la dezbatere, a pus punctul pe i: „nu se pot găsi soluţii la o problemă inexistentă. Violenţa domestică nu e considerată o problemă pe agenda publică”. Simpla perfecţionare a legii nu e suficientă. Degeaba avem o lege dacă ea nu e aplicată. Iată şi un exemplu: există în Legea 217/2003 o prevedere care dă posibilitatea instanţei judecătoreşti să dicteze evacuarea agresorului de la domiciliu. Această măsură a fost aplicată de instanţele judecătoreşti … o singură dată în cei şapte ani de când există legea! Trebuie văzut de ce legea nu e aplicată.

S-a vorbit la un moment dat de faptul că România a încercat în 2003 să copieze legislaţia şi modelul instituţional al altor ţări, de pildă Spania. Însă diferenţa majoră dintre Spania şi noi este că acolo populaţia şi autorităţile privesc deja problematica violenţei ca fiind una deosebit de gravă. La noi VD este tratată în continuare ca o problemă minoră sau un fenomen normal. De exemplu, în urmă cu câteva săptămâni a fost înfiinţată la Camera Deputaţilor o Subcomisie pentru Demnitatea Umană care se va ocupa de o serie de probleme, nu însă şi de cea a violenţei în familie, în ciuda faptului că ONU consideră violenţa de gen, inclusiv cea din familie, o gravă încălcare a drepturilor omului şi o a atingere la adresa demnităţii femeii.

Şi pentru că în România schimbările se fac de obicei de sus în jos, cred că, în afară de programe de educare şi campanii de sensibilizare, este mare nevoie de politicieni, femei şi bărbaţi, care să-şi asume deschis o agendă pe care să figureze şi combaterea violenţei în familie. Reiau ceea ce a spus d-na Mihaela Miroiu acum câteva săptămâni: în ultimii ani, numărul femeilor decedate în urma agresiunilor în familie este de 50 de ori mai mare decât al soldaţilor ucişi în Afganistan. Violenţa în familie este o formă de ameninţare la adresa siguranţei cetăţenilor, dar nu e tratată ca atare de autorităţi. Ceva trebuie făcut.

.

A mai scris pe acest subiect:

Un beso - Dezbatere violenta domestica sau deja vu

Victor Ponta, despre desfiinţarea Agenţiei Naţionale de Protecţie a Familiei şi lipsa unei Strategii de prevenire şi combatere a Violenţei Domestice

De 8 martie, Victor Ponta a criticat la „Sinteza Zilei” desfiinţarea de acum câteva luni a Agenţiei Naţionale de Protecţie a Familiei, care a condus la blocarea fondurilor pentru proiectele de prevenire şi combatere a violenţei în familie. Guvernul condus de Emil Boc nu a ţinut cont nici măcar de faptul că domeniul este printre priorităţile preşedinţiei spaniole a UE.

Ponta a mai criticat şi numărul prea mic de adăposturi temporare pentru victimele acestui tip de violenţă şi lipsa unei strategii în domeniu.

Statul român nu face nimic pentru victimele violenţei domestice

A apărut azi în ziarul Gândul un articol binevenit, intitulat „Bătaia pe post de mărţişor”, referitor la fenomenul violenţei domestice în România.

Cu toate că e un articol amplu, cu statistici şi informaţii, autorul a omis să se refere la situaţia dezastruoasă de la nivel instituţional în politicile de prevenire şi combatere a violenţei domestice. În România în acest domeniu există un adevărat haos administrativ, fără cap şi fără coadă, din care nu mai înţelege nimeni nimic.

Articolul omite să spună că Agenţia Naţională pentru Protecţia Familiei, cea care se ocupa de implementarea politicilor de prevenire şi combatere a fenomenului violenţei în spaţiul domestic, a fost desfiinţată toamna trecută odată cu reorganizarea agenţiilor guvernamentale. Vechea structură a fost incorporată în Autoritatea de protecţie a copilului, în prezent instituţia purtând denumirea „Autoritatea de Protecţie a Familiei şi Drepturilor Copilului”. Acum e o instituţie cu 80 de angajaţi care nu fac efectiv nimic pentru femeile agresate în familie. Anul trecut, în decembrie, la o lună de când se făcuse reorganizarea, am făcut o vizită la această Agenţie şi am discutat cu două doamne de la departamentul de programe. La întrebarea „ce proiecte aveţi pentru anul 2010” au ridicat din umeri şi mi-au spus că sunt în proces de mutare a sediului.

Am întrebat care e situaţia adăposturilor pentru victime în ţară şi mi-au spus că nu e problema lor, pentru că adăposturile au fost transferate administraţiei locale. Mi-au spus că adăposturile se … autofinanţează! O aberaţie evident, adăposturile supravieţuiesc cu bani de la bugetele locale şi din finanţări din mediul privat. Pe hârtie sunt trecute adăposturi publice care în realitate nu funcţionează. Noroc cu adăposturile private finanţate de ONG-uri.

Mi-au dat şi alte veşti triste. Cele două centre care se ocupau de consilierea şi orientarea victimelor au fost desfiinţate (Centrul Pilot de Asistenţă şi Protecţie a Victimelor Violenţei în Familie şi Centrul de Informare şi Consultanţă pentru Familie). Au fost desfiinţate complet, oamenii fiind trimişi în şomaj sau transferaţi la alte instituţii.

Că statul român nu face nimic pentru ajutarea efectivă a victimelor violenţei domestice o dovedeşte şi lipsa unei Strategii Naţionale în domeniu. Prima şi ultima strategie, făcută la presiunea Uniunii Europene, a expirat în 2007.

Ah, uitam să vă spun un amănunt interesant ca să înţelegeţi cum sunt gândite politicile publice din România. Când am discutat cu doamnele de la această Autoritate, am întrebat de ce ANPF nu s-a comasat cu ANES (Agenţia Naţională pentru Egalitatea de Şanse între Femei şi Bărbaţi), aşa cum ar fi fost normal, întrucât în cele mai multe ţări europene politicile de prevenire şi combatere a violenţei domestice sunt incluse în programele de egalitate de gen. Am dedus din răspunsurile lor că motivul a fost o relaţie mult mai apropiată, de prietenie, între şefii celor două instituţii comasate (de protecţie a familiei cu cea care se ocupă de drepturile copilului)! Iată ce filozofie instituţională stă la baza acestor comasări!

Culmea e că dezinteresul pentru această problemă socială în România se manifestă cu toate că Spania, ţara care deţine preşedinţia UE până la vară, şi-a făcut din prevenirea şi combaterea acestui fenomen o prioritate la nivel european. Se prevede adoptarea mai multor directive în domeniu şi înfiinţarea unui Observator european al Violenţei de Gen care să monitorizeze situaţia din statele membre şi să culeagă datele statistice.

Revenind la situaţia din ţară, soluţiile, în viziunea mea, ar fi:

- Structurile din vechea ANPF, care în prezent se află incorporate laolaltă cu structurile pentru drepturile copilului, să fie alipite ANES-ului (Agenţiei Naţionale pentru Egalitatea de Şanse).

- Să fie reînfiinţate în toate judeţele şi municipiul Bucureşti acele departamente care se ocupau de prevenirea şi combaterea violenţei în familie. În toate judeţele să existe numere de telefon gratuite pentru consiliere.

- Să fie finanţate urgent adăposturile publice şi înfiinţate în acele oraşe unde nu există deloc.

- Să fie reînfiinţate centrele de asistenţă şi orientate a victimelor.

- Să se adopte urgent o Strategie Naţională în domeniul prevenirii şi combaterii fenomenului violenţei în familie.

- Să existe poliţişti specializaţi în cazurile de violenţă în familie, aşa cum sunt în multe ţări.

- Şi mai ales, să se facă o campanie publică de sensibilizare, pentru că e inadmisibil ca problema să fie absentă din dezbaterea publică.

Şi altele, bineînţeles, preluând modelele de succes din ţările membre ale Uniunii Europene.

Dar înainte de toate, trebuie aflat cu exactitate care e situaţia instituţională în acest domeniu.