Femeile în viaţa publică, temă de dezbatere a liderilor PD-L

Ieri a avut loc o conferinţă organizată de Fundaţia Creştin Democrată, afiliată PD-L, cu tema „Femeile în viaţa publică. Mentalităţi şi realităţi româneşti şi europene” la care au fost invitaţi să ia cuvântul liderii PD-L Sulfina Barbu, Elena Udrea, Teodor Baconschi şi Valeriu Stoica.

Iniţiativa organizării acestei dezbateri a avut-o ministrul Teodor Baconschi, care a fost în acelaşi timp şi moderatorul discuţiilor.

Am aflat pe parcursul dezbaterii un amănunt la care aproape m-a bufnit râsul: titlul iniţial al reuniunii fusese „de ce nu iubim femeile în politică?”. Cui îi pasă dacă ne iubim sau nu politicienii, fie ei femei sau bărbaţi? Pe mine, cetăţeană a acestei ţări, plătitoare de taxe şi contribuţii de tot felul, mă interesează să fiu bine reprezentată acolo unde se fac legile, politicile publice şi se împart banii publici. Bine că au renunţat la timp la acea idee năstruşnică! Problema de organizare a fost că doamnei Udrea nu i-au transmis la timp noul titlu ales. Prin urmare, Udrea a venit pregătită cu un discurs presărat cu referiri la iubire-neiubire pentru femei. Ilar.

Dezbaterea efectivă s-a purtat în jurul argumentelor pro şi contra adoptării unei legi prin care partidele să fie obligate să aibă în alegerile pentru Parlament un procent minim de femei din totalul candidaţilor.

Este vorba despre aşa numitele „cote de gen” existente în alte ţări, care au contribuit la îndepărtarea unor obstacole din faţa femeilor în afirmarea în viaţa publică.

Sulfina Barbu a depus astă toamnă o iniţiativă legislativă prin care se amendează Legea Electorală cu o prevedere care să oblige partidele să prezinte în alegeri un minim de 40% de femei. Nu este vorba de locuri rezervate în Parlament femeilor ci de un procent din rândul candidaţilor. Sancţiunea propusă pentru nerespectarea acestei prevederi este de pierdere a subvenţiei de la Stat de către partidele politice. Doamna profesoară Mihaela Miroiu, prezentă în sală, a sugerat ulterior că o sancţiune mai eficientă ar fi neacceptarea candidaturilor de către Biroul Electoral Central dacă acest principiu de reprezentare nu este respectat de un partid.

Dintre vorbitori, singurul care a luat o poziţie clară împotriva introducerii cotelor de gen în politică a fost Teodor Baconschi. Cu toate că a recunoscut că România are o problemă în faptul că femeile sunt slab reprezentate politic, România fiind undeva pe locul 25 în Europa din 27 de ţări la acest capitol, părerea ministrului este că„paritatea impusă mecanic are un substrat stângist, o încărcătură centralizatoare, totalitară care din perspectiva popularilor ar trebui privit cu destul spirit critic”. Trecând peste faptul că nu-i corect şi cinstit să asociezi stânga cu totalitarismul (sau dreapta cu nazismul, de exemplu), afirmaţia nu mai e folosită de câţiva ani buni, chiar decenii, în multe ţări europene. În Franţa unde domnul Baconschi a fost ambasador al României, însuşi Nicolas Sarkozy a format în anul 2007 un guvern paritar în privinţa genului (8 bărbaţi şi 7 femei miniştri). Al naibii stângist, Sarko!

Din sală s-au auzit şi alte neadevăruri referitoare la cote. Un domn pe nume Radu Ancuţă a întrebat pe un ton nu foarte elegant cum de Angela Merkel n-a mai avut nevoie de cote ca să ajungă în funcţia de cancelar al Germaniei? Îl informez pe această cale pe domnul Ancuţă că susţinătorul politic al Angelei Merkel, fostul cancelar Helmut Kohl, a promovat încă din 1990 introducerea de cote de gen în CDU, într-o perioadă în care chiar şi femeile din acel partid nu erau sigure de această măsură.

Discursul lui Baconschi despre cât de stângistă şi lipsită de discernământ ar fi stabilirea unor cote de gen prin lege a fost întrerupt de o voce din sală: „dar nu e o perspectivă de stânga, domnule ministru, vă înşelaţi fundamental!”. Vocea aparţinea doamnei profesoare Mihaela Miroiu care i-a explicat ministrului că egalitatea de şanse este un principiu al liberalismului şi al unei competiţii cinstite între indivizi. Tot din sală, Andreea Paul Vass, veche susţinătoare a reprezentării femeilor în politică, l-a întrebat pe Baconschi dacă „drepturile omului” sunt de stânga sau de dreapta, pentru a arăta nevaliditatea abordării lui ideologice în privinţa cotelor. În favoarea introducerii cotelor de gen s-a declarat şi Valeriu Stoica, considerând-o un instrument de deblocare a accesului femeilor în viaţa politică. Pentru a schimba mentalităţile însă, e nevoie ca legile să se menţină o perioadă lungă, a spus el.

Poziţia Elenei Udrea faţă de cote a rămas cam ambiguă. A spus de vreo două ori că refuză „abordările de tip feminist” iar despre cote a spus că pot rezolva problema reprezentării femeilor dar nu pe cea a criteriilor în baza cărora partidele vor sprijini acele femei. N-am înţeles care era legătura dintre cote şi criteriile de selecţie ale liderilor, primele referindu-se la aspectul proporţional al reprezentării, celelalte la cel calitativ. În schimb, Elena Udrea a fost clară şi corectă când a criticat discriminarea femeilor din politică (fără a rosti cuvântul discriminare), mai exact la urcarea în ierarhia politică. „Chiar dacă eşti femeie sau bărbat ai nevoie de sprijin în interiorul partidului pentru a obţine o funcţie politică, dar doar femeile sunt judecate pentru că sunt susţinute de un bărbat să acceadă pe o funcţie, să facă paşi înainte într-o carieră politică”, ele fiind privite cu suspiciune, critici şi comentarii calomnioase. Avem proverbul „în spatele unui bărbat puternic se află o femeie”, dar de ce femeia să stea în spatele bărbatului? – s-a întrebat la final Udrea.

Într-un mod bine argumentat, ca de obicei, în favoarea cotelor de gen a pledat Mihaela Miroiu. „Într-un Stat de drept oamenii vor să depindă de legi şi nu de alţi oameni. Nimic nu este mai rău decât să aştepţi să ajungi să ai pâinea şi cuţitul, să împarţi resurse, să decizi, aşteptând pe cineva să te promoveze”, a spus Miroiu, susţinând că trebuie să existe o lege care să garanteze că ai acces la putere, că ai acces la resurse şi că ele vor fi împărţite şi după mintea femeilor nu numai după mintea bărbaţilor.

Şi privilegiaţii plâng?

Am tot aşteptat, în zadar, în aceste zile ca cineva să ia o poziţie publică împotriva pensiilor militarilor. Să spună cu voce tare că sumele pe care această categorie profesională le primeşte sub conceptul de „pensii speciale” sunt disproporţionat de mari în raport cu cele pe care le primesc civilii în baza principiului contributivităţii. Degeaba.

Nici Emil Boc care în urmă cu câteva luni susţinea că prin adoptarea noii legi a pensiilor se va face dreptate renunţându-se la privilegii nu a mai fost în stare să spună ceva. Uniforma militară stârneşte un fel de idolatrizare neghioabă. Nici măcar de la un partid aşa zis de stânga, PSD, nu a venit o critică a sistemului prin care unele categorii profesionale sunt net favorizate financiar în raport cu altele, din contră. Atât PSD cât şi celelalte partide politice le-au luat apărarea militarilor.

Să vedem despre ce sume e vorba. În urma recalculării, din listele publicate de MApN rezultă următoarele pensii, luate ca exemplu: general 7109 lei, general locotenent 9484 lei, maior 6970 lei, general brigadă 7666 lei, colonel 7292 lei, colonel 3678 lei, comandor 6917 lei, locotenent colonel 5306 lei, lt colonel 4275 lei, maior, 4070 lei, maistru miliar principal 3317 lei, plutonier adj 3258 lei, plutonier major 2301 lei, plutonier 2402 lei, ş.a. (alte exemple aici). E mult, e puţin?

Ar fi trebuit să vedem ce pensii primesc foştii medici, profesori, ingineri şi alţi pensionari cu studii superioare din sistemul bugetar pentru a face o comparaţie. Să vedem dacă un chirurg primeşte la bătrâneţe o pensie de 70 de milioane de lei vechi precum a unui general. Dacă un arhitect care a proiectat blocuri, poduri, tunele, pasaje primeşte sume similare drept recunoştinţă pentru munca lui. Am auzit de foşti medici cu pensii de 1.000 de lei, adică nici echivalentul pensiei unui maistru militar!

Băsescu şi Boc le-au întins o capcană celor două televiziuni de ştiri care îi critică orbeşte de dimineaţă până seara. Dacă le-ar fi spus că militarii îşi vor menţine privilegiile, jurnaliştii s-ar fi aruncat să-i critice şi să ceară aducerea pensiilor la un nivel normal. Aşa că s-a dat de înţeles că se lucrează la recalcularea pensiilor în sensul reducerii lor. Cele două televiziuni s-au întrecut în a le lua apărarea militarilor, muşcând momeala. Acum, după recalculare, se vede că de fapt cele mai multe pensii cresc, nu scad. În aşa zisa dezbatere publică, televiziunile de ştiri au scos la iveală câteva cazuri excepţionale pentru a generaliza ideea că militarilor li se face o nedreptate (de exemplu cazul cu adevărat injust al cosmonautului Dumitru Prunariu). Jurnaliştii au evitat să prezinte şi cazuri, deloc rare, în care tot felul de inculţi şi semi-analfabeţi, foşti securişti, au avut grade în sistemul de apărare şi primesc din banii publici pensii de invidiat.

Şi ajungem la un alt aspect deloc dezbătut în aceste zile. Cine sunt cei care compun categoria vag numită „a militarilor” şi ale căror pensii sunt recalculate în aceste zile? Pe lângă foştii angajaţi ai MApN sunt şi cei de la SRI şi MAI.

Pensionari ai SRI? SRI-ul s-a înfiinţat în luna martie 1990 pe structurile fostei Securităţi, poliţia politică care a îngrozit milioane de români şi a menţinut teroarea în perioada comunistă. Aţi auzit pe undeva în dezbaterea publică de azi vorbindu-se despre foştii angajaţi ai Secu şi pensiile pe care le primesc din fondurile speciale? Nu, nici un cuvinţel. Se recalculează nu doar pensiile MApN, ci şi ale MAI. Adică ale foştilor miliţieni de pe vremea regimului ceauşist.

Cine sunt cu adevărat aceşti pensionari care se vaită că primesc pensii de „doar” 20 – 30 de milioane de lei pe lună? Televiziunile de ştiri manipulatoare au scos la înaintare câteva figuri mai „spălate”, foşti piloţi sau câte un general mai şcolit ca să poată după aceea să vorbească despre cum Guvernul a afectat demnitatea acestor bătrânei. Să nu uităm că aceşti bătrânei cumsecade au fost pe vremuri structura sistemului represiv. Fără concursul armatei, al miliţiei şi al Securităţii Ceauşescu singur nu ar fi supravieţuit politic nicio zi. În loc să plătească pentru asta, noi îi răsplătim acum cu pensii enorme, de câteva ori mai mari decât ale pensionarilor civili.

Pensionarii militari susţin că munca lor a fost incomparabil mai grea şi mai importantă decât a civililor, chiar dacă nu au participat la războaie. Că ei au lucrat la Transfăgărăşan, Canalul Dunărea-Marea Neagră, în situaţii de calamităţi, la muncile agricole, etc. Dar pentru acest aspect există deja avantajul de a se bucura de pensie începând cu vârsta de 45-55 de ani, nu? Pentru asta au primit şi primesc locuinţe de la Stat, prime şi bonificaţii. Au propriile spitale şi centre de tratament, dotate mult mai bine decât cele ale civililor. În al doilea rând, munca efectivă, partea cea mai grea, nu au făcut-o ei, ci militarii la termen. Generalii, coloneii, maiştrii militari, etc. stăteau pe margine şi dădeau ordine şi instrucţiuni. Şi în al treilea rând, nu au fost singurii care pot spune că au luat parte la munci grele în acele vremuri. Şi profesorii au fost obligaţi să meargă la muncile câmpului. De inginerii şi specialiştii care au lucrat pe şantierele patriei într-un ritm infernal ce să mai vorbim. La fel şi de cei care au muncit în marile uzine şi combinate, unele deosebit de toxice.

Institutul Naţional de Statistică ne spune că în România în prezent pensia medie este de 718 lei/lună. Foştii militari, securişti şi miliţieni cer acordarea unor sume de câteva ori mai mari decât pensia pe care o primeşte majoritatea pensionarilor. Nu au merite deosebite, ci au şi au avut şi în trecut o relaţie privilegiată cu puterea politică.

Forumul economic de la Davos impune o cotă minimă de femei

In fiecare an, premierii, bancherii, magnatii de afaceri si alti detinatori ai puterii si influentei din elita globala se reunesc in cadrul Forumului Economic Mondial (WEF) in orasul elvetian alpin Davos. Si in fiecare an un factor-cheie a lipsit: femeile. In incercarea de a ameliora echilibrul de gen traditional deprimant la evenimentul de luna aceasta, care incepe peste zece zile, WEF a impus pentru prima data o cota minima de femei.

'Partenerilor strategici' ai forumului - un grup de aproximativ 100 de companii, printre care Barclays, Goldman Sachs si Deutsche Bank - li s-a spus ca trebuie sa aduca cel putin o femeie la fiecare grup de cinci CEO trimisi la evenimentul de profil inalt. Partenerii strategici reprezinta 500 din cei 2.500 de participanti asteptati anul acesta la o reuniune unde David Cameron se va afla in anturajul presedintelui rus Dmitri Medvedev, istoricului Niall Ferguson, secretarului general al ONU Ban Ki-moon, cel putin al unui membru al familiei regale saudite si al nenumarator lideri de afaceri si membri ai elitei academice.

Mai multe detalii aici.

Mai jos o imagine ilustrativa de la discutiile Forumului Economic Mondial de la Davos de anul trecut.

Vocile „Adevărul”

Ziarul „Adevărul” se laudă că are cei mai buni editorialişti şi comentatori. Zilnic apare în ediţia tipărită un banner publicitar în care redacţia se făleşte cu eminenţele cenuşii pe care le plăteşte să-şi dea cu părerea pe teme de interes public.

Priviţi mai jos cum arată acest banner şi spuneţi ce criteriu general credeţi că a fost folosit la selecţia acelor editorialişti şi comentatori:

Oups! Sunt toţi bărbaţi! Nu puţini. Am numărat 21 de bărbaţi în imaginea de mai sus.

Să n-aud că e vorba de o coincidenţă! Că e doar un detaliu anatomic şi că de fapt contează ce gândesc şi scriu autorii respectivi! Acel detaliu anatomic care ne diferenţiază în femei şi bărbaţi a fost şi este un criteriu de promovare, respectiv de excludere din diverse sfere. Aşa cum este şi culoarea pielii. Aşa cum sunt alte „detalii” pe baza cărora se fac discriminări.

Încă din 2009 cei de la „Adevărul” au fost criticaţi pentru excluderea evidentă a femeilor din echipa de comentatori. Am găsit o astfel de critică într-un articol semnat de Simona Vlad ce datează din 3 mai 2009. Iată-l:

Vocile “Adevarul” si vocea adevarului - Simona Vlad, 3 mai 2009

Pe atunci exista şi o femeie printre droaia de bărbaţi de seamă consideraţi a avea autoritatea să-şi exprime opiniile în paginile cotidianului. Este vorba de regretata Magdalena Boiangiu. Din anul 2009 şi până acum, din când în când au mai semnat editoriale la „Adevărul” şi alte femei, Simona Popa de exemplu. Au fost excepţii de la regulă, dar şi ele atât de rare, incredibil de rare pentru mileniul în care trăim.

Cum se traduce „congresswoman”?

Ştirea care a făcut înconjurul lumii ieri, atacul armat din statul Arizona, SUA, a reprezentat o provocare neaşteptată pentru ziariştii români. Aceştia au fost nevoiţi să traducă funcţia pe care o ocupă doamna Gabrielle Giffords, grav rănită la cap în urma atacului. În engleză ea este congresswoman. În presa românească a apărut că este „congresman”, „congresmen”, „membru al Congresului”, „membră a Congresului”, „parlamentară americană”:

• Congresmanul american împuşcat în cap, în stare critică – Realitatea tv
• Congresmen american, rănit grav într-un incident armat din Arizona – Mediafax
• Congresswoman împuşcată mortal în Tucson – Hello Satu Mare
• Gabrielle Giffords, membră a Congresului SUA, a fost rănită grav într-un incident armat din Arizona – România Liberă

Cei de la Reporter Virtual, după ce au făcut şi ei o trecere în revistă a variantelor apărute prin presa românească, au optat pentru folosirea traducerii „membră a Congresului”. Însă la scurt timp au primit o replică de la un expert lingvist, autorul (sau autoarea) blogului Diacritica atrăgându-le atenţia că DOOM2 indică ca fiind corect în română termenul de „congresmen”, la singular, pentru a desemna acea funcţie chiar dacă e vorba de femei sau bărbaţi. Avem chiar şi un plural, cel de „congresmeni”. E drept, cunoscătorilor de engleză li se pare foarte ciudat să folosească „congresmen” pentru singular sau pentru femei, dar nu contează, zice Diacritica. DOOM-ul aşa spune şi ce spune el e literă de lege.

Diacritica ne dă ca exemplu similar termenul „tenismen”, care conform aceluiaşi DOOM desemnează singularul, cu variaţiunile „tenismenă” la feminin şi „tenismeni” la plural.

Părerea mea este că trebuie să ţinem cont că limba este într-o permanentă transformare. DOOM-ul se actualizează la intervale de timp. Şi nu putem ignora faptul că trăim într-o epocă în care limba engleză a devenit pentru mulţi români aproape a doua limbă. E de înţeles de ce folosirea termenului „congresmen” pentru a desemna funcţia ocupată de o persoană, şi femeie pe deasupra, provoacă critici. Nu noi trebuie să ne adaptăm la DOOM ci DOOM-ul la noi. În perioada comunismului când s-a strecurat în limba română termenul „tenismen”, nivelul de cunoaştere al limbii engleze nu era atât de mare ca în zilele noastre şi această "greşeală" a putut deveni regulă a limbii. Dar azi nu mai putem ignora ce înseamnă „men” în limba engleză, principala limbă de circulaţie internaţională, doar pentru că aşa ne spune DOOM-ul să facem.

În concluzie, consider că doamna Gabrielle Giffords nu este congresmen, nici congresman, ci membră a Congresului american.

Băieţii de la B.U.G. Mafia, mesaj împotriva violenţei domestice

O surpriză plăcută pentru începutul noului an. Băieţii de la BUG Mafia au scos o melodie cu mesaj împotriva violenţei domestice. Îi mulţumesc lui br3b pentru link.

Aşteptam de ceva vreme de la artiştii români să transmită astfel de mesaje sociale. În alte ţări, gen Spania, demersuri împotriva violenţei domestice au tot fost făcute de-a lungul anilor de cântăreți, actori, vedete de televiziune şi sportivi. La noi, mai rar. Boxerul Leonard Doroftei s-a implicat într-o campanie în luna noiembrie 2010 prin care îl provoca pe bărbatul român agresor cu mesajul „îţi place să dai, alege-ţi un adversar pe măsură!” . În rest, mai nimic. Dar problema e absentă din toată dezbaterea publică. Politicienii o ignoră, cu câteva excepţii. Ziariştii o ignoră sau o tratează exclusiv senzaţionalist. Autorităţile locale acuză lipsa de bani pentru a justifica absenţa unor măsuri concrete. În tot acest timp, femei şi copii sunt victime ale agresiunilor de tot felul. Nu vă bazaţi pe statistici. Nimeni nu cunoaşte cifra exactă a victimelor pentru că doar o parte din cazuri sunt reclamate la poliţie. Nu-şi bate capul nicio instituţie publică să cerceteze mai atent fenomenul sau să întreprindă efectiv ceva deşi, ţinând cont de amploarea lui şi de consecinţe, ar putea fi încadrat la capitolul „ameninţări la adresa siguranţei cetăţeanului”.

Lupta împotriva violenţei domestice capătă alte nuanţe atunci când la ea aderă şi bărbaţii. Există agresori care ignoră vocile critice ale femeilor sau le răspund violent şi în batjocură, dar atunci când se implică şi bărbaţi lucrurile pot sta altfel. Riposta se mută în interior, în cercul masculin, şi poate fi un semnal că comportamentele violente pot deveni inacceptabile chiar pentru camarazii de bere sau colegii de muncă.

În ce priveşte BUG Mafia, avantajul este că muzica lor se adresează unui public la care de obicei nu ajung alte campanii oricât de extinse ar fi. Spoturile tv de exemplu i-ar face pe bărbaţii violenţi să schimbe canalul sau să le ignore, pe când un mesaj de la o formaţie preferată are un impact mai profund.

E interesant că mesajul e transmis ca fiind al unui fost agresor, ca de la unul care a realizat ce aberant s-a comportat cândva:

„Nu ridici mâna pentru a mângâia, //Deschizi gura doar pentru a ţipa,
Laşi urme de durere şi rușine… // Cândva am fost la fel de prost ca tine”

Bărbatul violent este acuzat şi pus în faţa oglinzii: „Îţi-arunci neputinţa pe soţie // Şi-ţi amputezi copiii încă din copilărie…”, „laşi urme de durere şi ruşine”, „dai în ea fără rost”.

Şi nu în ultimul rând, un lucru pozitiv este că mesajul va ajunge la adolescenţi care trăiesc acum în familii violente existând o mare probabilitate să devină la rândul lor violenţi când vor creşte şi-şi vor întemeia propriile familii. La şcoală nu li se predă nicio lecţie despre fenomenul violenţei domestice, nici de la tv nu primesc educaţie în acest sens, bine măcar că o formaţie de hip-hop le poate deschide ochii.

N-avem creşe? Bine! Facem stadioane!

Astăzi, pe ultima sută de metri a acestui an, Guvernul a decis să aloce banii care-i mai rămăsese în vistierie pentru construcţia … unor stadioane, mai precis 35 de milioane euro pentru stadionul Lia Manoliu şi 14 milioane euro pentru stadionul care se construieşte la Cluj-Napoca.

"Intenţionăm să finalizăm lucrările la Stadionul Lia Manoliu astfel încât să putem organiza în 2012 finala UEFA League, Champions League (Europa League, n.r.), aşa cum am promis şi aşa cum lumea aşteaptă. Pentru un alt stadion, de asemenea s-a alocat o sumă de 14 milioane de euro, aproximativ 60 de milioane lei. Este vorba de cel din Cluj-Napoca şi aici standardul la care se construieşte permite organizarea unor competiţii UEFA şi FIFA, astfel că la nivel naţional vor fi minim aceste două stadioane cu care România poate să intre în competiţia pentru a găzdui astfel de evenimente sportive de nivel internaţional", a punctat Elena Udrea.

Minunat!

Măsurile de austeritate afectează în mai mare măsură femeile

Într-un interviu de pe Ziare.com, eurodeputata Daciana Sârbu atrage atenţia că măsurile Guvernului de contracarare a efectelor crizei economice afectează în mai mare măsură femeile. Pe de o parte, categoriile de bugetari puternic marcate de tăieri salariale – educaţia şi sănătatea – sunt domenii în care lucrează majoritatea femei. Tăierea indemnizaţiei pentru creşterea copilului are de asemenea un impact asupra vieţii multor femei.

Pe de altă parte, aminteşte eurodeputata, în zonele defavorizate, cum ar fi mediul rural, femeile sunt lovite şi de criza economică dar şi de măsurile de austeritate ale Guvernului.

"Femeia in Romania inca este un cetatean de rang secund, in special in zonele mai defavorizate, precum mediul rural, si porneste in viata cu sansa a doua. Acum, prin masurile unui guvern complet lipsit de constiinta sociala, ele sunt lovite dublu sau triplu fata de barbati. Acest guvern nu a facut niciun calcul privind impactul social al masurilor sale 'anti-criza', si ele se vor dovedi, in cea mai mare masura, masuri anti-femei", a subliniat Daciana Sarbu.

La cele amintite de Daciana Sârbu s-ar putea adăuga o sumedenie de alte exemple. E trist că nu s-a făcut nicăieri un studiu de impact pentru a vedea dacă măsurile de austeritate ale Guvernului lovesc diferit femeile şi bărbaţii. Femeile nu sunt majoritatea angajaţilor numai în Învăţământ şi Sănătate ci în tot sectorul bugetar, exceptând armata, serviciile secrete şi internele, adică domeniile dintotdeauna privilegiate la alocările bugetare. Ele reprezintă marea masă a funcţionarilor publici de peste tot. Luaţi de exemplu orice primărie de oraş sau comună şi analizaţi dispunerea ierarhică şi ponderea în funcţie de genul feminin-masculin. Veţi vedea că în funcţiile de conducere, de la primar la directori, predomină bărbaţii, după care raportul se inversează.

În al doilea rând, femeile reprezintă majoritatea pensionarilor din România. Nu am date statistice pentru că nici INS şi nici Casa Naţională de Pensii nu se preocupă să facă publice aceste informaţii, dar ţinând cont că femeile trăiesc mai mult şi se pensionează înaintea bărbaţilor, conform unui calcul simplu rezultă că ele ocupă ponderea cea mai mare în rândul pensionarilor. Şi nu numai atât, dar ele au şi pensii mai mici, atât pentru că au muncit mai puţini ani cât şi pentru că au ocupat mai puţine funcţii de conducere şi au lucrat pe salarii mai mici.

În al treilea rând, şi reducerea diferitelor tipuri de indemnizaţii a avut un impact diferit în funcţie de gen. Reducerea indemnizaţiilor pentru însoţitorul persoanelor cu handicap – aceşti însoţitori sunt de obicei femei, reducerea indemnizaţiilor pentru asistenţii maternali, a indemnizaţiilor pentru familiile monoparentale (peste 90% din familiile monoparentale sunt reprezentate de femei singure cu copii), toate astea şi multe altele au lovit în mult mai mare măsură femeile decât bărbaţii. Măsurile de austeritate au crescut riscul de sărăcie în rândul femeilor şi au mărit gradul lor de dependenţă de ceilalţi membri ai familiei, cu toate efectele negative implicite.

Misoginism a la Nicolae Manolescu

Criticul literar Nicolae Manolescu publică din când în când articole de opinie în cotidianul „Adevărul”. Comentatorii acelui ziar sunt, cu o singură excepţie, toţi bărbaţi. Mai precis, sunt 27 de bărbaţi şi o femeie, singura femeie care şi-a făcut loc printre alde Cartianu, Cristoiu, Nahoi şi Groşan, ca să numesc câţiva dintre ei, fiind Simona Popa. Redacţia „Adevărul” nu pare preocupată de acest aspect, ba mai mult, găzduieşte şi articole de un misoginism primitiv, cum este cel publicat de Manolescu ieri.

În articolul publicat ieri, Manolescu se declară deranjat de agresivitatea verbală din talk-show-urile de pe canalele tv Realitatea şi Antena 3. E adevărat că emisiunile de pe aceste canale au o calitate din ce în ce mai îndoielnică şi au devenit de neurmărit. Dar Manolescu nu face o critică a conţinutului, ci doar a formei. În articolul intitulat "Decibeli feminini" se arată deranjat de tonul ridicat şi asurzitor al vocilor moderatoarelor acelor emisiuni. Despre agresivitatea verbală a bărbaţilor moderatori nu ni se spune nimic. Iar despre cea a invitaţilor acelor emisiuni, femei sau bărbaţi, nici atât. Critica lui este adresată exclusiv moderatoarelor. Stridenţa vocilor moderatoarelor este dezaprobată de Manolescu nu pentru că e neprofesionist pentru un jurnalist să se răstească pe un post tv, ci pentru că …nu se încadrează în idealul său de frumuseţe feminină.

Manolescu se raportează la persoanele de gen feminin numai erotico-sexual. Nu are nicio reţinere în a se destăinui că astfel se raporta şi la studentele lui pe vremea când era profesor universitar: „Am fost profesor cincizeci de ani şi mi-au trecut pe dinainte mii de domnişoare, una mai încântătoare decât alta. Le admiram şi nu exista decât un singur moment, aşa zicând, al adevărului şi anume când, la examen, căscau prima oară gura. Atunci toată admiraţia mea se prăbuşea” - spune dezinvolt în acelaşi articol.

Acest mod de relaţionare este extrem de restrictiv. Indiferent dacă sunt femei de pe stradă, de la tv sau din aula facultăţii, Manolescu caută obsesiv să le analizeze în raport cu idealul său de frumuseţe feminină. „Idealul” nu e altceva decât un eufemism pentru a spune că pentru el toate femeile sunt mai presus de orice nişte obiecte sexuale.

Femeile de la tv l-au dezamăgit în aşa măsură din acest punct de vedere încât, spune el, a trebuit să ţină televizorul fără sonor pentru a încerca să mai salveze ceva: „M-am simţit mai agresat decât am fost vreodată în toată lunga mea viaţă de tonul celor două moderatoare. M-am străduit din răsputeri să-mi recapăt încrederea în sexul frumos, uitându-mă minute în şir la televizorul dat pe mut. Ca un făcut, cum repuneam sonorul, entuziasmul meu masculin pica în bernă.” Deci, pentru că femeile-obiecte sexuale de la tv sunt nişte obiecte vorbitoare, cu voci stridente şi agresive, declară că idealul său de frumuseţe „s-a fisurat iremediabil”.

Cum ar fi ca eu, ca femeie, să mă raportez doar erotico-sexual la toţi bărbaţii care-mi apar prin faţa ochilor? Parafrazându-l pe Manolescu, ar trebui să spun că bărbaţi ca Tatulici sau Robert Turcescu mi-au „fisurat idealul de frumuseţe masculină”! Sau dacă aş fi profesoară, cum ar fi să spun despre studenţii mei de sex masculin că sunt nişte domnişori încântători pe care îi admir numai când nu deschid gura?

Mi se pare inadmisibil ca acest aşa zis exponent de marcă al literaturii române să reducă toate femeile la statutul de obiecte sexuale, evaluându-le ca pe nişte potenţiale iubite. Evaluarea atractivităţii sexuale a unor femei care practică nişte profesii este o formă de sexism care n-ar trebui permisă în paginile niciunui cotidian.

____________

Link articol: Nicolae Manolescu "Decibeli feminini", Adevărul, 18 decembrie 2010.

Renate Weber, actriţă într-o piesă de teatru despre viaţa unor activiste pentru drepturile femeilor

Renate Weber, alături de alte şase colege din Parlamentul European (PE), toate din ţări şi grupuri politice diferite, va fi actriţă într-o piesă de teatru documentar, fiecare dintre cele şapte femei europarlamentar urmând să interpreteze rolul unei faimoase activiste pentru drepturile femeilor.

"Sunt foarte mândră să iau parte la punerea în scenă a acestei piese. Vom spune poveştile adevărate a şapte femei - dintre care unele au fost victime ale unor abuzuri îngrozitoare - dar care au avut curajul să îşi înfrunte soarta, societăţile în care trăiesc şi tradiţiile abuzive ale acestora. Făcând asta, au afectat, în mod pozitiv, vieţile a mii şi mii de alte femei", afirmă Renate Weber, europarlamentar PNL şi membru al grupului politic ALDE.

Piesa de teatru în care va juca Renate Weber se numeşte "Seven" şi este o iniţiativă a Swedish National Touring Theater. Piesa-documentar "reprezintă o dramatizare a poveştilor autentice de viaţă a şapte activiste pentru drepturile femeii".

Renate Weber va interpreta rolul Marinei Piskalova Parker, fondator al primului infoline pentru victimele violenţei domestice din Rusia, care s-a transformat în Centrul ANNA, parte a unei coaliţii ce asigură servicii de consiliere şi sprijin pentru o sută de mii de rusoaice.

Alături de Renate Weer, pe scenă va urca şi suedeza Cecilia Wikstrom (ALDE) - "iniţiator al proiectului în Parlamentul European". Conform organizatorilor, aceasta va interpreta rolul lui Mu Sochua, nominalizată în 2005 la Premiul Nobel pentru Pace pentru activitatea ei împotriva traficului de femei pentru sex în Cambodgia şi Thailanda.

Judith Sargentini, europarlamentar din Olanda, membru al Grupului Verzilor, va spune povestea nigeriancei Hafsat Abiola, "care şi-a descoperit vocaţia de apărător al drepturillor omului şi al democraţiei după uciderea părinţilor săi, ei înşişi activişti". Hafsat Abiola a fondat Iniţiativa Kudirat pentru Democraţie, "organizaţie ce asigură training vocaţional şi oportunităţi de leadership pentru tinere femei din Nigeria", conform comunicatului citat.

Colega ei din Grupul Verzilor, europarlamentarul austriac Eva Lichtenberger, o va interpreta pe irlandeza Inez McCormack, activist pentru drepturile femeii, muncă şi dreptate socială, fost preşedinte al Congresului Irlandez al Sindicatelor. "Doamna McCormack a jucat un rol important în acordul de pace din 1998 (cunoscut drept Good Friday Agreement) şi continuă să lupte pentru drepturi egale şi practici corecte de muncă pentru femei şi minorităţi".

O altă actriţă în piesa "Seven" este Eleni Theocharous din Cipru, membru al grupului popularilor europeni din PE. Ea va spune povestea Annabellei de Leon, care a fost membru în Congresul Guatemalez din 1995 şi a primit ameninţări cu moartea din cauza luptei sale împotriva corupţiei şi pentru drepturile celor săraci, în special ale femeilor şi ale populaţiei indigene.

Tanja Fajon, europarlamentar social-democrat din Slovenia, va interpreta rolul pakistanezei Mukhtar Mai, "care a fost violată în grup de patru bărbaţi şi obligată să se întoarca apoi acasă aproape dezbrăcată".
"În loc de a lua calea tradiţională a femeilor pakistaneze confruntate cu situaţii similare - sinuciderea, Mai şi-a adus violatorii în faţa justiţiei, a construit şcoli pentru a îmbunătăţi condiţia femeii şi a devenit o activistă pentru educaţie în ţara sa", se arată într-un comunicat.

Ultima dintre femeile europarlamentar care vor fi actriţe în piesa-documentar "Seven" este franţuzoaica Marielle Gallo, membru în grupul PPE. Ea va spune povestea Faridei Azizi, care a devenit o activistă împotriva marginalizării femeilor sub conducerea talibană în ţara sa natală, Afganistan. "Din cauza ameninţărilor cu moartea, ea (Farida Azizi, n.r.) a obţinut azil şi trăieste acum în SUA cu cei doi copii ai săi, continuând să activeze pentru drepturile femeii şi pace în Afganistan".

Cele două spectacole a căror protagonistă va fi Renate Weber vor avea loc la Bruxelles, în 8 şi 9 decembrie. Primul se va juca pe scena Centrului Cultural Flagey iar cel de-al doilea chiar în Parlamentul European, în sala Yehudi Menuhin.

La ambele reprezentaţii vor paricipa şi două dintre femeile ale căror poveşti vor fi spuse pe scenă: Mu Sochua din Cambodgia şi Hafsat Abiola din Nigeria.

Sursa: Mediafax

Susţin propunerea ministrului Botiş de înjumătăţire a concediului pentru creşterea copilului

Se discută aprins despre propunerea ministrului Muncii de înjumătăţire a concediului pentru creşterea copilului. Contrar poziţiei majorităţii comentatorilor, eu susţin această propunere, şi-o să explic şi de ce.

Iniţial am criticat această măsură, totuşi între timp ministrul a anunţat că după terminarea perioadei de 1 an se va acorda o sumă de 500 de lei lunar până când copilul împlineşte 2 ani, pentru a acoperi cheltuielile legate de îngrijirea lui. S-a anunţat că se lucrează la o lege a bonelor şi se va investi în programe de construire de creşe.

Spuneam într-un articol precedent că acest concediu, greşit denumit de o parte a mass media ca fiind „concediu maternal” (el teoretic poate fi luat şi de tată), are efecte negative asupra femeilor atât în familie, cât şi la locul de muncă şi în societate în general:

1. În familie, a sta acasă full time o perioadă de 2 ani face ca femeile să asume toate treburile casnice (gătit, spălat, curăţenie), nu doar treburile de creştere a copilului, iar după ce a trecut atâta timp cu greu se mai poate reveni la un parteneriat între soţi (dacă a existat vreodată parteneriat la aceste munci, bărbatul român fiind educat să „ajute” din când în când).
2. La locul de muncă, absenţa femeii timp de 2, 4 sau 6 ani, depinde câţi copii creşte, afectează negativ cariera şi experienţa ei profesională. Acesta e motivul pentru care multe mame refuză să stea acasă toată perioada celor 2, 4 sau 6 ani chiar dacă au acest drept. În plus, întrucât angajatorii sunt obligaţi prin lege să păstreze locul de muncă al femeii aflate în concediul de creştere a copilului, se creează premizele unei discriminări la angajare (angajatori care se feresc să angajeze femei tinere care îşi doresc copii).
3. În societate, prin încurajarea femeilor să stea acasă cu copii în loc să muncească remunerat, efectul este de a menţine asocierile femeie-spaţiu privat, bărbat – spaţiu public.

Într-adevăr, există un deficit major la capitolul bone şi creşe, dar asta se datorează tocmai acestei politici de acordare a unui concediu lung părintelui care îngrijeşte copilul mic (de obicei mama). Nu a existat o presiune pentru crearea de creşe şi apariţia mai multor bone pentru că nu a fost nevoie.

Din momentul în care legea se va schimba, existând şi stimulente din partea Statului, sper, pentru aceste servicii, se vor crea şi facilităţile. Dacă Statul se implică direct, ele se vor crea mai repede. Prin apariţia mai multor bone şi creşe automat se vor crea locuri de muncă, munca neremunerată a mamelor fiind înlocuită de munca remunerată a altor femei. Mamele care se întorc la muncă mai repede vor contribui şi ele, prin munca lor remunerată, la generarea de bunuri şi servicii pentru societate. Ambele aspecte mi se par benefice pentru femei.

În dezbaterea publică despre acest concediu s-a vorbit aproape exclusiv despre „interesul copilului”, lucru care mi se pare periculos. Se apropie prin argumentare de dezbaterea în privinţa avortului. Nu vreau să intru pe o pantă alunecoasă, dar cred că ar trebui să primeze, dacă se poate, atât interesul copilului cât şi al femeilor. Altfel mâine poimâine ne vom trezi că se va propune ca femeile să stea acasă până când copilul împlineşte 18 ani, pentru că aşa-i este bine copilului. Am citit cu stupoare un comentariu din ziarul Gândul care se referă la o anumită misiune predestinată a femeilor, citez: „Dacă există vreo profesie cu adevărat pentru femei aceea este de mamă și de soție devotată. În clipa în care femeia începe "să-și construiască o carieră" și începe să se preocupe de "dezvoltarea personală" în loc sa crească cum se cuvine un copil şi să facă fericit şi să motiveze un soţ, şi eventual să mai citească și câte o carte, ea deja e "deprofesionalizată”. Ei, exact acest tip de discurs mă preocupă. Nu admit măsurile care conduc la conservarea stării de dependenţă economică, socială şi simbolică a femeilor. Nu admit să se inducă ideea că adevărata menire a femeilor e să aducă prunci pe lume şi să-i îngrijească. Copii au nu doar mame ci şi taţi, de taţi abia dacă se vorbeşte. Atât femeile cât şi bărbaţii se pot împlini prin copii lor dar şi prin munca lor.

Pentru ca femeile să devină egale în şanse (nu numai în drepturi) cu bărbaţii, ele ar trebui să aibă posibilitatea să se desprindă de universul privat al casei după o perioadă rezonabilă de la naşterea copilului. Organizaţia Mondială a Sănătăţii recomandă ca hrănirea bebeluşului la sân să se facă minim 6 luni. Un concediu de 1 an acoperă această necesitate. Iar odată aflată la muncă, Codul Muncii îi dă voie mamei să lucreze doar 6 ore, primind integral salariul, atunci când are un îngrijire un copil cu vârsta de până la 6 ani (poate ar trebui popularizată această prevedere deja existentă).

Pentru toate aceste motive, susţin măsura ministrului Botiş cu condiţia să se adopte nu imediat, ci eventual în decursul anului următor, pentru a da timp să se lucreze la adoptarea Legii Bonelor şi punerea la punct a unui program naţional de creare a facilităţilor de îngrijire a copiilor cu vârsta de 1-3 ani.

„Spune NU violenţei împotriva femeilor” – campania Centrului FILIA la metrou

Dacă vreţi să vedeţi imagini filmate de la campania noastră de la metrou cu ocazia Zilei Internaţionale pentru Eliminarea Violenţei Împotriva Femeilor, mai jos, la finalul articolului, puteţi vedea un filmuleţ excepţional făcut de Valeriu Antonovici, colaboratorul nostru, care ne-a surprins în detalii evenimentul.

Câteva cuvinte despre ce am făcut joi la metrou. Ne-am strâns în jur de 60 de persoane, membri şi voluntari ai Centrului FILIA. Fetele au fost machiate pentru a părea victime ale violenţei. Machiajul a ieşit incredibil de realist, mai bine decât ne-am aşteptat. Apoi ne-am îmbrăcat cu tricouri personalizate cu semnul rutier „interzis” în interiorul căruia se putea citi „violenţa împotriva femeilor”. Pe spate, fetele au purtat mesajele „nu am căzut pe scări” şi „nu m-am lovit de uşă” (cu trimitere la motive inventate de femeile bătute pentru a ascunde adevărata cauză a rănilor), precum şi mesajul pozitiv „rup tăcerea”. Pe tricourilor purtate de băieţi mesajul pe spate a fost „eu nu lovesc o femeie, tu?”.

Mai multe fotografii aici.

.

Am împărţit pliante despre fenomenul violenţei asupra femeilor, precum acesta (faţă-verso):

Reacţiile trecătorilor au fost de tot felul. Unii ne-au privit admirativ şi chiar au intrat curioşi în vorbă cu noi, mai ales femeile. Ni s-au făcut confesiuni despre violenţa pe care o suportă din partea soţilor şi s-au plâns de lipsa de alternative reale pentru a scăpa de calvar. Cineva ne-a aplaudat de sus de pe culoarul spre pasajul dintre peroane. Au fost fete care, fără să ne cunoască, ni s-au alăturat şi au împărţit pliantele noastre trecătorilor. Am fost filmaţi cu telefonul mobil de călători din trenurile în mişcare. Acestea au fost câteva din reacţiile pozitive.

Dar am avut parte şi de reacţii mai puţin prietenoase. Unii trecători bărbaţi nu s-au jenat să se arate violenţi verbal faţă de noi. S-au "oferit" să ne facă rănile de pe faţă pe bune. Ni s-a spus că femeile merită bătute din când în când ca să ştie unde le e locul. Bărbaţi în toată firea ne-au trimis la plimbare, să ne vedem de treburile noastre. Unul a ţinut să ne explice cum îşi bate el nevasta acasă, cu o aşa mândrie în vorbele lui de-am rămas perplexe. Unii băiețași s-au forţat să râdă cât mai tare şi comenteze cu ură felul cum eram machiate. Asemenea reacţii din partea unor reprezentanţi ai sexului masculin ne-au demonstrat că există o mare, mare problemă şi cu atitudinea publică faţă de violenţa asupra femeilor. Din cauză că nu există o condamnare publică fermă a comportamentului violent asupra femeilor, nu e o raritate, se pare, să dai în România peste bărbaţi care recunosc că sunt adepţii folosirii violenţei. Sunt o multitudine de bărbaţi care nu se feresc să minimizeze efectele actelor violente asupra femeilor prin atitudini de genul „ei, ce dacă o mai altoiesc din când în când, îi trece” sau nu se sfiec să-şi manifeste controlul şi dominarea, de genul „ce, are impresia că face ce vrea ea?”.

.

Filmuleţul de mai jos ne-a plăcut tare mult:

MĂRTURII: "Un alt caz de violenţă domestică"

Autoare: Alice Iancu

Cand intri in contact cu violenta domestica, ca martora, esti revoltata. Te enervezi, tipi, gesticulezi, debitezi clisee de genul “Cum e posibil asa ceva?”. Hotarasti ca ceva trebuie facut, pentru ca realitatea din fata ta, pe care nu poti sa o eviti, o resimti pana in stomac. Ti-ar placea sa crezi ca asisti la ceva complet neobisnuit, rar si in fata caruia toti si toate ne cutremuram. Uite ca nu! As fi vrut sa pot numi acest editorial “Un caz exceptional de violenta domestica”, dar violenta domestica nu este o exceptie, daca prin exceptie intelegem o raritate. In 2009 aproape 12.500 de cazuri au fost sesizate autoritatilor. O suta de femei au murit. Intr-un an. De care stim. Faceti socoteala tranzitiei.

O femeie victima a violentei domestice pe care o cunosc nu a murit. Ca multe altele a trebuit sa isi infrunte ani de zile agresorul in propria casa. Agresorul era sotul ei. Aveau copii impreuna, multi copii: zece. O femeie si zece copiii au trait ani de zile supravegheati (nu puteau iesi din casa fara permisiunea “stapanului”), umiliti, injurati, batuti. Vecinii din curtea comuna ii mai evitau, ii mai ajutau, mai chemau Protectia Copilului sau Politia. Cand parintii mei s-au mutat in curte deja situatia devenise parte din peisaj. A fost chemata Protectia Copilului. De multe ori. S-a mers in audienta. As vrea sa stiu daca exista vreun test minim de bun simt si inteligenta pentru angajatii de la nivelul cel mai jos pana la cel mai sus al acestei institutii. Cei care s-au sesizat au fost intrebati pe rand „Dar ce legatura aveti dvs cu ei?” (cu iritare), „In ce calitate veniti dvs in audienta ?” (cu tupeu) si alte variatiuni din aceeasi tema. Au fost chestionati martori de fata cu agresorul (am un emoticon la messenger care isi smulge parul din cap. Asta ar fi mers aici). Femeia in cauza intelesese de ceva ani: ca nu o ajuta nici o institutie. Ca Protectia Copilului si Politia vin si pleaca, ea ramane si ea indura bataile. Martorii intelesesera si ei: ca daca era confruntat, agresorul nu facea decat sa isi inteteasca atacurile asupra sotiei si copiilor cu varste de la 3 la 16 ani.
Dupa luni de zile de susotit cand „stapanul” nu era acasa, de indemnuri, sfaturi si incurajari, femeia a fugit. Ajutata de o vecina sa scape de supravegherea propriilor copii (care aveau ordin de la stapanire sa nu o scape pe mama din ochi) a fugit, luand cu ea doar vanataile si buletinul. Cu 10 copii nu avea unde fugi, statul nu a considerat ca bugetul poate fi impovarat cu adaposturi pentru femei ca ea. A depus plangere la Politie. A obtinut un certificat medico-legal. Acum toata curtea pandea de dupa perdele sosirea reprezentantilor maritei institutii. Macar sa il interogheze. Nu pot sa-l tina macar o zi? Sa vedem cum ne organizam. Cum scoatem copiii? Bazaiau intrebarile in asteptare. Au fost sunate ONG-uri “Nu, nu puteti scoate agresorul din casa” raspundeau ei. Noi eram stupefiati in fata propriei neputinte. Ne-au sfatuit, ne-au indrumat catre consiliere. Cum sa ramana agresorul in casa? Existau dosare groase la Protectia Copilului, existau plangeri la Politie, existau certificate medico-legale: cum sa nu il poti scoate din casa?? Toata lumea ciulea urechile pentru a auzi cel mai mic tipat. Sa nu bata copiii. Femeia suna zilnic si implora vecini si prieteni sa pazeasca copiii. Toti asteptam Politia.
Prima nu a venit Politia, a venit Salvarea. Chemata pentru un copil umplut de vanatai, lovit in rinichi, care abia mai putea plange. O cheama Sofia si are 6 ani. Mama a fugit la spital unde a ramas sa o ingrijeasca. Personalul medical a pus rezerva copilului sub observatie. Sa nu vina tata. A fost depusa alta plangere la Politie. Alt certificat medico-legal. Alta sesizare la Protectia Copilului. Reprezentantii Politiei de data asta au binevoit sa apara. Tarandu-si picioarele. Cu sictir. Au fost intrebati de sesizarea anterioara. Ne-au si raspuns “ Nah, noi nu am deschis dosar atunci. Stiti cum sunt astia, se cearta, se impaca...trebuie sa depuneti si dvs declaratii ca martori” “Depunem” “Dar stiti, trebuie sa veniti sa le scrieti” “Venim” “Dar stiti, dureaza”. Mama era cu copilul batut in spital. Pentru 2 copii se gasise un adapost temporar. Tatal tipa ca este o inscenare si patrula prin curtea spitalului. Cand a trebuit externata Sofia mama ei nu stia pe unde sa iasa. Nimeni nu dorea sa ii arate alta iesire din spital. Prietene si vecini navaleau cu sfaturi. Sa se impace. Pentru copii. Sa se linisteasca. Sa se inteleaga si ei bine.

Povestea e lunga. Protectia Copilului si Politia au mai aparut episodic. Rezolvarea a fost metafizica: dupa atata abuz de alcool si tigari agresorul a decedat. Acum ce sa spun “Dumnezeu sa-l odihneasca”?” Dumnezeu sa-l ierte”? Multi n-au spus nimic. Au ramas in urma lui zece copii cu probleme, unele foarte grave, de sanatate. Cu un comportament agresiv, neincrezator si temator. Cu mania de a-si supraveghea mama. Care plang, dupa tata, pentru ca era ... tata. A ramas o femeie depasita de situatie, penduland intre frica si furie. Acum se incearca repararea a ce se mai poate. Poate consiliere. Buletine pentru copiii mai mari. Ochelari pentru altul. Medicamente pentru fata mijlocie.

Nu stiu cu ce au ramas persoanele care si acum sunt alaturi de familia asta: vecini, prieteni, rude. Stiu cu ce am ramas eu: cu o sila imensa fata de “institutiile abilitate”. Fata de functionarii care se uitau de sus la o femeie saraca, care vorbea cu ei in timp ce se uita in jos si isi frangea mainile. Deseori mi-am dorit sa ii scuip drept in fata. Fara metafore, fara amabilitati. Am ramas cu un dispret profund fata de autoritati care urla despre “siguranta statului”, in timp ce siguranta propriilor cetatene nu este minim asigurata. Mi-am dorit sa rup in bucati bugete care ne dau fantani arteziene, borduri si separatoare in trafic, dar nu pot asigura siguranta in fata unei agresiuni evidente. Mi-am dorit sa iau la palme toti binevoitorii si binevoitoarele care indemnau la impacare si armonie de dragul copiilor, pentru familie. Vanataile, frica, privirile alea de oameni incoltiti, oase rupte, astea toate nu se “impaca”. Astea se opresc. Se pedepsesc. Punct.

N-am o mare fraza de final, am tot cautat-o.

________

Articol preluat de pe site-ul Feminism Romania.

25 noiembrie – Ziua Internaţională pentru Eliminarea Violenţei împotriva Femeilor

Autorităţile din România, iresponsabile faţă de victimele violenţei domestice

Cu prilejul zilei de 25 noiembrie – Ziua Internaţională pentru Eliminarea Violenţei împotriva Femeilor –, Centrul FILIA trage un semnal de alarmă asupra modului în care este tratat public şi politic acest fenomen în România.

Ne manifestăm dezacordul total faţă de felul cum este gestionată prevenirea şi combaterea violenţei domestice în România de către autorităţile publice şi criticăm lipsa unei protecţii reale pentru victime. De ani de zile, victimele violenţei domestice din România îşi văd plângerile ignorate de Poliţie şi nu au asigurată siguranţa proprie întrucât adăposturile subvenţionate de stat pot fi numărate pe degete. Mii de femei sunt abuzate şi bătute fără ca autorităţile să se sesizeze în legătură cu „siguranţa cetăţenei”, iar multe ajung chiar să-şi piardă viaţa.

Cu ocazia Zilei Internaţionale pentru Eliminarea Violenţei împotriva femeilor, cerem parlamentarilor să introducă această problemă pe agenda publică prin luări de cuvânt în plenul Parlamentului şi să adopte cât mai curând o versiune mai potrivită a legii în vigoare prin care agresorul să aibă restricţie judecătorească de a se apropia de victimă. Cerem totodată reprezentanţilor instituţiilor însărcinate cu siguranţa cetăţenelor şi cetăţenilor, precum şi cu exercitarea actului de justiţie să se implice activ prin impunerea unor măsuri ferme care să prevină şi să combată fenomenul violenţei domestice, al violenţei împotriva femeilor în general. Este impetuos necesară re-înfiinţarea şi întărirea instituţiilor centrale cu atribuţii în domeniu. Şi nu în ultimul rând, cerem mass mediei să publice materiale responsabile despre acest fenomen în România şi despre posibilităţile politice de prevenire şi combatere a acestuia.

Cu ocazia Zilei Internaţionale pentru Eliminarea Violenţei împotriva femeilor, Centrul FILIA anunţă desfăşurarea a două acţiuni publice. Azi, 25 noiembrie, începând cu ora 17,00 în staţiile de metrou Unirii 1 şi Unirii 2, membrii şi voluntarii Centrului vor împărţi călătorilor pliante cu informaţii despre fenomenul violenţei împotriva femeilor, purtând tricouri cu mesaje special concepute pentru a atrage atenţia asupra pretextelor pe care victimele violenţei le invocă pentru a ascunde urmele bătăilor primite în familie.

Sâmbătă, 27 noiembrie, începând cu ora 11, la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, Centrul FILIA va organiza un workshop adresat studenţilor pentru a-i informa şi sensibiliza, pentru a promova un grad de toleranţă zero faţă de fenomenul violenţei împotriva femeilor.

Centrul de Dezvoltare Curriculară şi Studii de Gen: FILIA

.

_____________

CITEŞTE şi scrisoarea deschisă trimisă autorităţilor

Guvernul vrea reducerea concediului parental la 1 an

Se zvoneşte că Guvernul vrea să reducă perioada concediului de creştere a copilului de la 2 la 1 an, conform unui nou Cod de Asistenţă Socială elaborat de Ministerul Muncii. Totodată are de gând să mărească cuantumului indemnizaţiei minime de la 600 la 750 de lei pe lună. Cei care au venituri mai mari de 750 de lei pe lună vor primi 85% din media veniturilor dinainte de naşterea copilului (în prezent indemnizaţie se redusese cu 15%, de la 1 iunie).

Din păcate n-a spus nimeni nimic despre ce-o să se întâmple cu îngrijirea copilului după ce trece această perioadă de 1 an. Deja există o problemă în România cu îngrijirea copiilor cu vârsta între 2 şi 3 ani, oficial la grădiniţă admiterea făcându-se de la 3 ani. Problema se va adânci dacă mama sau tatăl va fi obligat să se întoarcă la muncă când cel mic împlineşte 1 an. Cu cine să-l lase dacă nu-s bani de bonă? Creşele sunt câteva, de le numeri pe degete, iar condiţiile mizerabile (şi totuşi cererile sunt mereu mult peste numărul de locuri oferite). Am auzit de unii care îşi lăsau copii prin vecini. Însă cel mai probabil apelează la rude, mai ales bunici. Să ne trăiască bunicile!

Măsura de reducere a concediului parental este una bună dacă privim din alt unghi. Doi ani de stat acasă pentru femei înseamnă multe. Înseamnă o absenţă de pe piaţa muncii care nu e în avantajul carierei şi a experienţei lor profesionale. Înseamnă asumarea unui rol în familie care se traduce în a fi principalele sau singurele responsabile cu muncile casnice. Această perioadă lungă de timp contribuie din plin la menţinerea unor inegalităţi de gen în familie, pe piaţa muncii şi în societate, în general: 1) În familie, a sta acasă full time o perioadă de 2 ani face ca femeile să asume toate treburile casnice (gătit, spălat, curăţenie), nu doar treburile de creştere a copilului, iar după ce a trecut atâta timp cu greu se mai poate reveni la un parteneriat între soţi. 2) La locul de muncă, absenţa femeii timp de 2, 4 sau 6 ani, depinde câţi copii creşte, afectează negativ cariera şi experienţa ei profesională. Acesta e motivul pentru care multe mame refuză să stea acasă toată perioada celor 2, 4 sau 6 ani chiar dacă au acest drept. În plus, întrucât angajatorii sunt obligaţi prin lege să păstreze locul de muncă al femeii aflate în concediul de creştere a copilului, se creează premizele unei discriminări la angajare (angajatori care se feresc să angajeze femei tinere care îşi doresc copii). 3) În societate, prin încurajarea femeilor să stea acasă cu copii în loc să muncească remunerat, efectul este de a menţine asocierile femeie-spaţiu privat, bărbat – spaţiu public.

Exista şi o altă soluţie fără a reduce perioada concediului de 2 ani, dar era de văzut dacă se poate aplica în România: împărţirea temporală a concediului între mamă şi tată (mama prima jumătate, tatăl a doua jumătate a concediului). Pentru asta e nevoie să investeşti nişte bani şi în educarea populaţiei, mai ales a celei masculine.

Acum, revenind la măsura anunţată, Guvernul ar trebui ca din banii economisiţi prin reducerea concediului parental să investească în servicii alternative de îngrijire a copiilor de 1-3 ani: creşe publice, subvenţii pentru creşe private, încurajarea companiilor să-şi creeze creşe sau să adopte programe de muncă flexibile pentru angajaţii cu copii mici, servicii de babysitting subvenţionate sau chiar publice (ca în Franţa), etc. Corect ar fi ca măsura să se adopte nu acum, nici de la 1 ianuarie, ci peste câţiva ani când aceste servicii vor fi disponibile. Dacă ar avea un minim de responsabilitate, Guvernul ar trebui să se gândească la faptul că femeile gravide şi partenerii lor de viaţă, precum şi părinţii care îngrijesc acum copii nou născuţi şi-au făcut nişte planuri de viaţă bazându-se pe normele legale în vigoare. Cel mult măsura ar trebui să se adopte numai pentru copii care se vor naşte peste 9 luni de la intrarea ei în vigoare.

Victorie la CNCD împotriva prof. univ. Tudorel Butoi

Mai ţineţi minte cazul „Tudorel Butoi”? Se întâmpla în luna februarie a acestui an. La Iaşi un individ ataca femei pe stradă înţepându-le cu un briceag. În timpul unei emisiuni pe Realitatea tv în care se dezbătea acest subiect a fost sunat prof. univ. Tudorel Butoi, de profesie expert criminalist. Domnul expert criminalist a dat în direct nişte declaraţii care ne-au provocat multora indignare şi stupoare. A spus că femeile agresate pe stradă, în parcuri şi ascensoare, cea mai mare parte a lor, sunt femei care au un comportament de leliţă balcanică, caracteristic piţipoancelor; femeile trebuie să fie prudente, nu să bată parcurile „ca exploratorii în miez de noapte” şi să se prezinte după aia la poliţie c-au fost violate.

Pentru cine nu-şi aminteşte, iată secvenţa cu declaraţiile de atunci ale domnului Butoi:

Scriam la vremea aceea că „prin asemenea declaraţii, domnul Butoi le-a acordat violatorilor circumstanţe atenuante (ei fiind, nu-i aşa, „provocaţi” de ce le mai multe ori), iar pe victime le-a jignit şi pe deasupra le-a atribuit o parte din vinovăţie pentru agresiunile suferite (comportament provocator, libertin), ca şi cum ar putea ceva legitima vreodată un viol sau o agresiune de orice natură”.

La vremea respectivă mai multe ONG-uri au depus o plângere la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) considerând că afirmaţiile expertului aduc atingere demnităţii femeilor, atât prin cuvintele folosite pentru descrierea victimelor, cât şi prin inducerea ideii că violenţa asupra femeilor poate fi justificată printr-un anumit comportament al victimelor (culpabilizarea victimelor). Printre cele 30 de ONG-uri semnatare ale plângerii s-au numărat: Centrul Filia, ECPI, Agenţia de Monitorizare a Presei, Artemis, CPE, Fundaţia Sensiblu şi multe altele (lista completă o puteţi vedea mai jos în textul Hotărârii CNCD).

Şi tot atunci s-a creat un grup pe Facebook de susţinere a plângerii la CNCD. S-au înscris în el peste 2.000 de persoane, printre care personalităţi precum Anca Boagiu (PD-L), Dan Mihalache (PNL), Gabriela Creţu (PSD), Ileana Savu (PSD), Zoe Petre, Sandra Pralong, Mihaela Miroiu, Vasile Ernu, Liliana Popescu, Otilia Dragomir, Theodora Eliza Văcărescu, Michael Shafir, Adrian Hatoş, Alexandra Olivotto, Mirel Palada.

În şedinţa din data de 20 octombrie CNCD ne-a dat oficial dreptate: declaraţiile expertului criminalist Tudorel Butoi au caracter discriminatoriu.

CNCD consideră că declaraţiile expertului criminalist „ ... trec dincolo de ceea ce ar fi necesar pentru prevenirea violenţei împotriva femeilor, transferând responsabilitatea victimelor. [...] efectul stereotipului promovat de reclamat este crearea unei temeri pentru femei de a recunoaşte un viol sau alte agresiuni fizice, ceea ce duce la nepedepsirea vinovaţilor, dar şi la crearea sentimentului de dezvinovăţire, mai mult, de impunitate pentru persoanele violente. Acest efect nu ajută prevenţia, ci persoanele care comit violenţe. Nu ajută nici victimele agresiunilor, ci îngreunează situaţia lor, prin modul în care sunt percepute în societate...”

Studiile in domeniu arată că femeile, în general, nu depun plângeri la organele de cercetare penală dacă devin victimele violenţelor, iar intervenţia criminalistului întăreşte această atitudine.

Link: Hotărârea CNCD