În perioada 19 octombrie – 10 noiembrie 2012, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a organizat în parteneriat cu Muzeul Naţional al Ţăranului Român (MNŢR) expoziţia CEI DIN LUME FĂRĂ NUME. Politica pronatalistă a regimului Ceauşescu.
Masă de spital folosită pentru întreruperile de sarcină:
Propaganda comunistă glorifica maternitatea:
Decoraţii pentru mamele cu 7, 8 sau 9 copii:
"Căsătoria forţată cu tatăl copilului a fost întotdeauna soluţia cea mai dorită":
Fotografii din maternităţi:
Decretul 770/1966 prin care erau interzise avorturile:
Obiecte folosite la întreruperile de sarcină:
O cameră de zi tipică epocii comuniste:
Sursa fotografiilor: Catalogul expoziţiei, ECPI, IICCMER.
Descarcă Catalogul expoziţiei.
=============================================
Fragment din articolul „Cruciada copiilor” de Ana Blandiana: o parodie a discursului pronatalist de Daniela SOREA, publicat în Revista AnALize, nr. 1-2, 1998, pg. 25 – 31:
Un întreg popor
Nenăscut încă
Dar condamnat la naştere,
Foetus lîngă foetus,
Un întreg popor
Care n-aude, nu vede, nu înţelege,
Dar înaintează
Prin trupuri zvîrcolite de femei,
Prin sânge de mame
Neîntrebate.
Ana Blandiana, Cruciada Copiilor
Cam la vremea când femeile occidentale îşi ardeau sutienele ca semn al dezrobirii din găoacea obiectului sexual, iar bărbaţii occidentali îşi lăsau plete într-o prevestire a androginizării de tip hippie, româncele primeau ordin să producă un număr cât mai mare de copii. Timp de 23 ani aveam să auzim bancul amar despre deosebirea dintre femeia din vest şi femeia din est:
Femeia din vest? În dreapta bărbatul, în stânga amantul, în spate averea, în faţă plăcerea.
Femeia din est? În dreapta sacoşa, în stînga copilul, în spate regretul, în faţă decretul.
Este neîndoios vorba despre "Decretul" emis la ordinul lui Ceauşescu în 1966, prin care se interzicea luarea oricărei măsuri de prevenire a sarcinilor nedorite. Prin acest decret se proclama drept ilegală întreruperea unei sarcini la cererea gravidei, se interzicea importul de mijloace anticoncepţionale, se obtura răspândirea oricăror informaţii privind planificarea sau evitarea sarcinilor, indiferent dacă aceste informaţii erau oferite într-un cabinet medical, în bucătăria unei moaşe comunale experimentate sau în pridvorul unei babe cunoscătoare în ale "lepădatului". După cum arată Adriana Baban într-un studiu pe cât de bine documentat, pe atât de răscolitor, orice persoană care efectua o întrerupere de sarcină sau îşi provoca un avort era pasibilă de închisoare. Femeile erau ameninţate cu pierderea slujbei dacă nu se prezentau la controlul ginecologic lunar, menit să depisteze orice sarcină şi să o urmărească pe tot parcursul celor nouă luni. În cazul oricărui avort, spontan sau provocat, femeia ajunsă pe patul de spital era interogată de procuratură ; în cazul în care nu se arăta cooperantă, gata să denunţe persoana care îi provocase avortul, risca să fie şi bătută. Lipsa de cooperare era deseori pedepsită şi prin refuzul de a acorda bolnavei orice îngrijire medicală. Mii de femei au murit de septicemie în anii decretului. Cele care au supravieţuit curetajelor făcute pe masa din bucătărie a unor coşmelii sordide de mahala şi traumei interogatoriilor procuraturii au suferit timp de o viaţă de psihoza sarcinii nedorite. Studiul Adrianei Baban este mărturia obsesiei "de a nu rămâne" şi terorii de a avea încă un "decreţel", un copil nedorit, căruia nu i se putea asigura hrana, îmbrăcămintea şi grija necesare.
În contextul în care puţinele ziare şi încă mai puţinele ore de emisie TV te bombardau zilnic cu elogiul maternităţii şi euforiei de a avea o familie numeroasă, "Decretul" devenise în mod paradoxal discursul cel mai înspăimântător, dar şi cel mai ridicol al vocii totalitare. Femeile auzeau zilnic de datoria lor sacră de a avea cât mai mulţi copii care să construiască viitorul de aur al patriei. Dincolo de spaimă, paranoicul indemn stârnea râsul, "hazul de necaz", batjocura la adresa absurdului discursivizat atît de patriotard - bombastic. Una dintre cele mai perfecţionate maşinării rural- patriarhal - misogine din întreaga lume comunistă, statul român totalitar îşi aroga dreptul de viaţă şi de moarte în sensul propriu al expresiei, asupra cetăţenilor săi. Precum Big Brother, aflat în veghe neîntreruptă în romanul lui Orwell "1984', prin ochiul omniscient al instituţiilor sale - supranumite popular "ochiul şi timpanul" -, investite cu dreptul deplin de a scormoni în viaţa particulară a cetăţenilor, statul român urmărea gravidele potenţiale, aşa-zisul "lot fecund", şi gravidele actuale, aflate sub observaţie continuă nu din motive umanitar - sanitare, ci în scopul depistării intenţiei "criminale" de a avorta. Rolul acestor instituţii coercitiv-patriarhale era de a "supraveghea şi pedepsi", şi nu numai în sensul foucauldian, pe cele ce se sustrăgeau de la datoria patriotică de a-şi "aduce contribuţia la creşterea şi dezvoltarea naţiunii socialiste". Într-unul din discursurile sale, Ceauşescu declara zbierând că "Foetusul este proprietatea socialistă a întregii societăţi", trecând apoi la discursul virdictual prin care stabilea următorul adevăr juridic imuabil :"Cele care refuză să aibă copii sunt dezertoare care se sustrag legilor reproducerii naturale".
Dincolo de fanfaronada patriotardă, în acelaşi timp ieftină şi ameninţătoare, discursul pronatalist din regimul Ceauşescu ascundea un discurs misogin cinic, în care femeile şi feminitatea erau privite cu profund dispreţ patriarhal. Ca instituţie, maternitatea era glorificată public. Ca experienţă personală, exclusiv feminină, maternitatea devenise un subiect tabu. Aşa cum arată Adrienne Rich, prăpastia dintre maternitate ca instituţie şi maternitate ca experienţă se adânceşte după secole de experienţă amară: "Nu se poate contesta faptul că maternitatea a fost instituţionalizată pe căi ce au oprimat sau lezat femeile în diverse feluri."
Prin omagiul grotesc adus fecundităţii drept cale ce urma să ducă naţiunea "pe înalte culmi de civilizaţie şi progres", comunismul a transformat maternitatea într-o instituţie controlată de stat, privând astfel femeile din România de dreptul de a exercita control asupra propriului corp. Distribuite definitiv în rolul de "tovarăşe de viaţă" pentru bărbaţi, femeile erau preţuite - sau mai bine zis preţăluite - în funcţie de capacitatea de a naşte şi creşte viitori cetăţeni, învestiţi dinainte de aducerea lor pe lume cu misiunea nobilă de a clădi "societatea socialistă multilateral dezvoltată". Revista AnALize, nr. 1-2, 1998
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu