Cotele de gen în politică

Ce sunt cotele de gen în politică, de câte tipuri sunt, exemple de ţări în care s-au aplicat cote de gen în legislaţie sau în normele interne de partid, ce se întâmplă în România şi ce iniţiative s-au luat după revoluţie dar şi înainte, în perioada comunismului, pentru asigurarea reprezentării femeilor în politică sunt subiecte tratate pe noul site: http://cotedegen.wgz.ro/

Tema cotelor de gen este destul de complexă. În principiu, nu ne plac cotele. Am vrea ca femeile şi bărbaţii să aibă condiţii egale să urce în ierarhia de partid. Ar fi bine ca niciun membru de partid, pentru că faptul că e femeie, să nu fie considerat mai puţin apt şi capabil să ocupe o funcţie publică. Să nu existe prejudecăţi despre locul potrivit unei femei sau autoritatea pe care aceasta o poate dobândi în spaţiul public. Şi nici să nu se mai facă politică într-un stil masculin, prin găşti care pun la cale strategii de partid la chefurile din cârciumi şi cluburi de noapte. Lucrurile nu stau aşa, astfel că jumătate din populaţia ţării ajunge să fie reprezentată în acest moment cu mai puţin de 10% în Parlament şi un pic peste 10% în consiliile judeţene şi locale.

Cotele de gen, acele măsuri prin care se impune o minimă reprezentare a femeilor (de 20, 30 sau 40%), nu sunt un privilegiu în favoarea femeilor, din contră, prin ele partidele sunt obligate să aducă la start în alegeri candidaţi care să corespundă într-o mai mare măsură componenţei populaţiei. Sunt măsuri care vizează o reprezentare politică mai democratică.

Sistemul de vot din România face ca tema cotelor de gen să fie cu atât mai importantă. Statistic vorbind, votul uninominal conduce la o reprezentare politică mai slabă a femeilor comparativ cu votul pe liste, întrucât partidele tind să-şi desemneze candidaţii nu în funcţie de competenţe şi experienţă cât mai ales după criterii ca:

• Notorietate (femeile sunt dezavantajate pentru că deţin mai puţine poziţii de putere);

• Bani (în topul 300 cei mai bogaţi români femeile sunt excepţii, ele nu deţin în egală măsură resursele financiare necesare pentru a-şi finanţa propria campanie electorală);

• Percepţia faţă de capacitatea individuală de a câştiga bătălia electorală (din nou, partidele evită femeile, considerate „sexul slab”, din cauza prejudecăţii că în confruntarea cu un bărbat ar avea mai puţine şanse de câştig).

Obstacole de genul celor de mai sus ar putea fi îndepărtate prin introducerea cotelor de gen în lege. O sursă de inspiraţie poate fi legislaţia Franţei. Legea Parităţii se aplică atât la alegerile realizate prin sistem proporţional pe liste (alegerile pentru municipii, Senat şi Parlamentul European), cât şi la alegerile prin sistem de vot uninominal (la alegerea membrilor din Adunarea Naţională, camera inferioară a Parlamentului francez).

În lipsa legii, partidele însele îşi pot fixa un procent minimal de reprezentare a genurilor, stipulând inclusiv sancţiuni în caz de nerespectare. PSD şi PD-L au deja cote de gen prevăzute în propriile statute dar la anterioarele alegeri nu le-au respectat şi nici nu le-au adaptat la sistemul de vot uninominal. Partidul Laburist din Marea Britanie are un mecanism intern intitulat all women shortlist prin care asigură atât un procent minimal al femeilor în rândul candidaţilor săi în alegeri, cât şi distribuirea uniformă a candidaturilor în funcţie de şansele de câştig ale colegiilor, evitând ca femeile să fie numite doar în colegii cu şanse mici sau nule.

Evoluții politice ale maternității: perspective feministe

În colecţia „Studii de gen” a editurii Polirom a apărut recent lucrarea „Evoluţii politice ale maternităţii: perspective feministe” de Ramona Păunescu.

Analiza maternității din perspectiva politică este un demers recent, atât pe plan mondial, cât şi în România. Pornind de la premisa că maternitatea nu e un dat „natural”, ci un produs al sistemelor religioase sau politice, volumul identifică principalii factori care, de-a lungul secolelor, au contribuit la poziționări şi repoziționări faţă de maternitate, precum şi implicaţiile politice ale instituționalizării acesteia, în primul rând inegalitățile dintre femei şi bărbaţi.

Descrierea maternităţii în spaţiul occidental este completată de o prezentare în spaţiul românesc în comunism şi postcomunism şi de o analiză a instituţiilor de îngrijire şi educare (grădinițe, spitale, reţele sociale) din perspectiva părinților.

Cuprins:

Maternitatea, rațiunea de a fi a femeilor sau opțiune? • Maternitate şi cetățenie. O analiză asupra maternității ca fundament al revendicărilor drepturilor politice ale femeilor din spațiul românesc • Maternitatea în România comunistă: de la indiferenţă la naționalizare • Maternitatea în România contemporană: percepțiile părinţilor cu privire la creşterea şi educarea copiilor

Despre autoare:

Ramona Păunescu (n. 1974) este licenţiată în filosofie (1999), are un masterat în politici publice (2001) în cadrul Facultăţii de Filosofie, Universitatea Bucureşti, şi este doctor în ştiinte politice (Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, 2011). A absolvit cursurile Şcolii Naţionale de Administraţie (ENA), Paris (2005) şi ale Institutului Naţional de Administraţie, Bucureşti (2006). Este manager public în cadrul Ministerului Afacerilor Europene. Domenii de interes: politici publice privind maternitatea, istoria femeilor, feminism, studii de gen. Este coautoare a volumului Naşterea. Istorii trăite (Polirom, 2010).

Sofi Oksanen, cea mai importantă scriitoare finlandeză a momentului, vine la Bucureşti

• Vizita va avea loc in perioada 26-29 martie 2012 • Doua intilniri cu cititorii, lansarea romanului Purificare (editie print si eBOOK), sedinta de autografe • Un amplu program de interviuri in media autohtone

In perioada 26-29 martie, Sofi Oksanen, cea mai importanta scriitoare finlandeza a momentului, vine la Bucuresti, pentru o serie de evenimente menite sa aduca in atentia cititorilor autohtoni romanul Purificare, cea mai cunoscuta carte a lui Oksanen, aparuta, in urma cu citeva saptamini, in traducere la Editura Polirom.

Sofi Oksanen, declarata „Personalitatea Anului 2009” in Finlanda, este cunoscuta atit ca scriitoare si dramaturg de succes, cit si ca una dintre vocile lucide ale Finlandei de astazi, fiind implicata activ in dezbaterile politice contemporane. S-a nascut in 1977, la Jyvaskyla, in Finlanda, intr-o familie mixta: tatal sau este finlandez, iar mama estona. A studiat literatura si dramaturgia la Helsinki, devenind cunoscuta odata cu romanele Stalinin lehmat (Vacile lui Stalin, 2003) si Baby Jane (2005). In 2007 scrie piesa de teatru Puhdistus (Purificare); aceasta s-a bucurat de un mare succes pe scena Teatrului National Finlandez, fiind ulterior pusa in scena independent in 11 tari diferite, incluzind aici La MaMa Experimental Theatre din New York. Piesa Purificare sta la baza romanului cu acelasi titlu, publicat in 2008. Astazi, cartea lui Sofi Oksanen a devenit unul dintre cele mai citite romane finlandeze ale tuturor timpurilor.

Bestseller international, tradus pina acum in 43 de limbi, romanul Purificare a adaugat in portofoliu peste 10 premii literare internationale de prestigiu, intre care: The Nordic Council Literature Award (2010) – prima scriitoare finlandeza careia ii revine aceasta distinctie, Prix Femina Etranger (2010) – prima opera finlandeza care a cistigat acest premiu, A Barnes & Noble Summer 2010 Discover Title (2010), The European Book Prize (2010), Prix du Roman FNAC (2010) – distinctie pentru care a concurat cu inca alte 300 de titluri.

In luna aprilie a acestui an, la Opera Nationala din Finlanda, va avea loc premiera mondiala a spectacolului Purificare, realizat dupa romanul lui Sofi Oksanen. Muzica spectacolului poarta semnatura lui de Juri Reinvere, cunoscut compozitor si poet finlandez, iar regia ii apartine Tiinei Puumalainen. Din distributie fac parte artistele Helena Juntunen, Tove Aman, Johanna Rusanen-Kartano si Heli Veskus.

Ecranizarea romanului va fi realizata tot in cursul acestui an, producator fiind Markus Selin.

Pagina de prezentare a romanului Purificare (traducere din limba finlandeza de Adela Victoria Korshin) de pe www.polirom.ro, aici. Dosarul de presa al editiei in limba romana, aici.

Evenimente care vor avea loc la Bucuresti, cu ocazia vizitei lui Sofi Oksanen:

• Dezbatere cu tema „Stigmatele: istoria scrisa pe trupurile femeilor”

Luni, 26 martie, ora 18.00 – Boheme Cafe (Caderea Bastiliei nr. 11)

In parteneriat cu Centrul FILIA

Moderator: Andreea Molocea

• Lansarea romanului Purificare si sedinta de autografe

Marti, 27 martie, ora 18.00 – Libraria Carturesti (str. Arthur Verona nr. 13-15)

• Participa:

E.S. Doamna Ulla Väistö, Ambasadoarea Finlandei in Romania
Simona Sora, critic literar
Ioan Stanomir, publicist si politolog
Bogdan-Alexandru Stanescu, coordonatorul colectiei „Biblioteca Polirom”
• Actrita Coca Bloos va citi un fragment din roman

Cazul Amina Filali. O paralelă cu România.

În Maroc este intens dezbătut de aproape o săptămână cazul unei adolescente de 16 ani care s-a sinucis după ce familia a forţat-o să se căsătorească cu violatorul său. Organizaţiile marocane pentru drepturile femeilor şi drepturile omului cer modificarea legii pentru ca un violator să nu mai poată scăpa de închisoare prin căsătoria cu victima. Deşi poate părea greu de crezut, o dispoziţie legală similară a existat şi în România până în anul 2000.

Când avea 15 ani, Amina Filali, din Larache, lângă Tanger, a fost răpită în plină stradă şi violată. Abia după două luni, adolescenta şi-a făcut curaj şi le-a povestit părinţilor ei ce i s-a întâmplat, conform Associated Press. Când a ajuns la judecată, tatăl victimei a fost sfătuit de autorităţi să încheie un târg cu violatorul: el să o ia de soţie pe fată şi să scape, astfel, de închisoare. Iniţial, agresorul nu a fost de acord, apoi, din cauza pedepsei mari (între cinci şi 10 ani de închisoare pentru viol şi între 10 şi 20, dacă e vorba de un viol în care este implicat un minor), a acceptat târgul.

În cele cinci luni de căsătorie, Amina s-a plâns în repetate rânduri mamei ei de bătăile pe care i le administrează soţul, cu zece ani mai în vârstă decât ea, însă mama ei a sfătuit-o să aibă răbdare, potrivit Al-Arabiya.net.

Totuşi, într-un final, fata a apelat la o metodă de sinucidere des întâlnită în Maroc: a înghiţit otravă pentru şobolani.

[…]

Articolul 475 din Codul Penal al Marocului îi permite agresorului să se căsătorească cu victima lui pentru a scăpa de detenţie. Până acum, metoda a fost practicată mult de famiile victimelor, care preferă să-şi căsătorească fiicele violate pentru a spăla onoarea familiei (în alte ţări musulmane, femeile fie se sinucid, fie sunt acuzate că sunt prostituate şi sfârşesc lapidate).

"Amina a fost violată de trei ori: de agresor, de tradiţie şi de articolul 475 al legii marocane", a scris pe Twitter activista Abadila Maaelaynine. (România Liberă)

Pe site-urile din România unde ştirea a fost publicată oamenii şi-au exprimat indignarea in termeni islamofobi: „numai in tarile musulmane poti sa vezi si sa auzi asa ceva...” (Danny), „nici nu vreti sa aflati parerea mea despre tarile mentionate in articol... comuna primitiva era mult prea civilizata” (Hua), „oameni inchisi la minte” (anonim) sunt fragmente din comentariile lăsate pe site-ul Pro TV.

Comentatorii nu par a şti că în materie de penalizare a violenţelor sexuale până de curând şi România a avut o lege similară Marocului.

Absolvirea de pedeapsă penală a violatorului prin căsătoria lui cu victima a dispărut din Codul Penal Român abia prin modificările aduse de Legea 197/2000. Anterior, Codul Penal specifica că faptele de natura violului „nu se pedepsesc dacă înainte ca hotărârea să fi rămas definitivă a intervenit căsătoria dintre autor şi victimă”. Codul Penal din 1996 prevedea şi faptul că în situaţia în care violul era săvârşit de doi sau mai mulţi inşi împreună, prin căsătoria unuia dintre ei cu victima se producea acelaşi efect şi asupra celorlalţi participanţi (erau toţi absolviţi de pedeapsă).

Nici violul conjugal nu a fost pedepsit de lege în România până în anul 2000. Se considera că prin actul căsătoriei automat se dădea consimţământul pentru raportul sexual şi că raportul sexual era o îndatorire conjugală.

Mai multe despre istoria incriminării violului în România:

• Judecător Cristi Danileţ: Evoluţia incriminării violului în dreptul românesc

• Judecătoare Lupe Carmen: Evoluţia istorică a reglementării răspunderii penale pentru infracţiunile privitoare la viaţa sexuală pe teritoriul românesc

Baconschi şi problema avorturilor

Ieri, 14 martie, Fundaţia Creştin Democrată condusă de Teodor Baconschi a organizat împreună cu Organizaţia de Femei a PD-L, cu Fundația Hanns Seidel şi cu două organizaţii nefrecventabile ProVita şi Alianţa Familiilor, o conferinţă sub numele „Familia şi etica vieţii”.

Una din temele dezbătute a fost legată de numărul mare de avorturi din România. Domnul Baconschi a devenit preocupat de temă, sau pretinde că a devenit interesat, atunci când a aflat rezultatele recensământului din 2011 care preconizează un viitor demografic sumbru al României. A face o conexiune între declinul demografic şi avorturi este în sine o teză care ne situează pe terenul preocupărilor nataliştilor din epoca ceauşistă. Cu toate acestea, Baconschi a insistat în repetate rânduri în timpul conferinţei că nu este adeptul unor soluţii brutale, ci doreşte sprijinirea tinerilor în a-şi întemeia o familie, a-şi face o casă şi a-şi putea creşte copii (inclusiv prin dezvoltarea infrastructurii de creşe şi grădiniţe).

Curios lucru, a invitat ca vorbitori fundamentalişti religioşi care fac an de an aşa numitul marş al vieţii şi duc campanii anti avort în şcoli (cu concursul Inspectoratului Şcolar Bucureşti). Totodată, a invitat la conferinţă un neamţ de la Fundaţia Hanns Seidel România, care nu s-a ferit să spună direct că avortul este o crimă.

Şi mai mult decât atât, Baconschi l-a invitat la conferinţă pe deputatul de Timiş Marius Dugulescu care în 2010 cerea reglementarea avorturilor şi chiar interzicerea lor iar în prezent a depus un proiect legislativ prin care femeile care doresc întreruperea sarcinii să fie obligate la consiliere şi să li se impună un timp de gândire de 5 zile înainte de luarea deciziei (mă întreb cine ar vrea să le dea consilierea acelor femei, prietenii săi de la Pro Vita?) .

Singurele persoane cu o atitudine rezervată şi moderată din cadrul conferinţei au fost cele două femei invitate, Sulfina Barbu şi Raluca Turcan, care au vorbit despre problema demografică cu care se confruntă România şi despre nevoia de a sprijini tinerii şi familiile. Turcan şi Barbu nu au abordat avortul în termeni de încălcare a dreptului la viaţă a fătului, cum au făcut-o ceilalţi. Cu alte cuvinte, din cei 8 vorbitori invitaţi oficial să ia cuvântul în cadrul conferinţei, bărbaţii au avut toţi o problemă cu problema avorturilor din România pledând într-un mod mai mult sau mai puţin direct pentru restrângerea dreptului femeii de a alege să continue sau nu o sarcină, în timp ce cele două doamne au avut intervenţii reţinute în acest sens (deşi simplul accept de a sta alături de Provita şi Alianţa Familiilor este în sine un gest discutabil).Un singur bărbat, Adrian Papahagi, vicepreşedintele Fundaţiei Creştin Democrate, a recunoscut că are o jenă în a-şi da cu părerea despre o chestiune în esenţă femeiască.

De la conferinţă au lipsit complet invitaţi care să pledeze pentru dreptul femeilor de a alege şi pentru dreptul de a dispune de propriul corp. A fost o pseudo-dezbatere, cu o abordare unilaterală menită, printre altele, să incrimineze întreruperile de sarcină. După 2 ore în care vorbitorii şi-au expus părerile, Baconschi s-a grăbit să încheie conferinţa, lăsând cu greu 10 minute pentru intervenţii din sală. Un timp prea scurt, pe final, în care nu s-a putut contraargumenta faţă de cele discutate.

Baconschi a declarat spre sfârşitul conferinţei că va face un pact cu Pro Vita. Poate ar trebui să ştie cu cine se aliază: Bogdan Stanciu, preşedintele Pro Vita pe care l-a invitat şi la conferinţă, provine din rândurile organizaţiei extremiste Noua Dreaptă. Cea care pune afişe prin tot oraşul cu Corneliu Zelea Codreanu.

Bogdan Stanciu a făcut o prezentare în care a lăudat cu seninătate Constituţia actuală a Ungariei. Acea constituţie criticată în toată Europa pentru că este nedemocratică. Baconschi l-a felicitat la final pentru prezentare şi pentru cuvintele „articulate, coerente şi adevărate” rostite în discursul său (presărat insistent şi persuasiv cu referiri la „dreptul la viaţă al copilului nenăscut”).

Declinul demografic al României este fără îndoială o problemă care pe termen lung poate avea efecte nefaste asupra sistemului de pensii şi a celui medical. O soluţie ar fi luarea unor măsuri care să încurajeze tinerii, în cuplu sau în afara lui, să conceapă copii: de la infrastructura de îngrijire a copilului până la politici de reconciliere a vieţii de familie cu munca. Ce a făcut PD-L la guvernare în ultimii ani nu se înscrie în această politică: a tăiat indemnizaţii şi alocaţii, a redus cheltuielile cu asistenţa socială şi medicală, n-a construit nicio creşă din cele promise.

A pune piedici avorturilor nu este o soluţia viabilă pentru creşterea demografică. Am avut în România experienţa nefericită dinainte de 1989. Mamele, mătuşile şi bunicile noastre au trăit pe propria piele teroarea acelui experiment pronatalist brutal. Peste 10.000 de femei şi-au pierdut viaţa în urma avorturilor clandestine, alte sute de mii au trecut prin suferinţe fizice sau traume psihice.

Dacă România are o problemă cu numărul mare al avorturilor corelaţia trebuie făcută cu faptul că în şcolile din România nu s-a făcut şi nu se face educaţie sexuală, deşi adolescenţii sunt din ce în ce mai bombardaţi pe toate canalele media cu mesaje care fac trimitere la sexualitate. Adolescenţii nu primesc în egală măsură informaţii despre contracepţie şi despre boli cu transmitere sexuală.

Au fost şi alte teme discutabile abordate în cadrul conferinţei: insistenţa pe importanţa absolută a familiei (s-au şi contrazis pe alocuri, familia au descris-o drept un mediu de siguranţă şi iubire, iar pe altă parte s-au lăudat cu noua lege de prevenire şi combatere a violenţei în familie); criza demografică; criza morală, ingineria genetică.

A mai scris despre eveniment:

• Carmen Radu: (In)toleranţa lui Baconschi

Jennifer Fox, invitata specială a festivalului One World Romania

Renumita regizoare, globetrotter şi susţinătoare a drepturilor femeii Jennifer Fox, unul dintre cele mai importante nume ale filmului documentar din ultimii 25 de ani, este invitata specială a celei de-a cincea ediţii a festivalului One World Romania (13 – 18 martie).

Pe 15, 16 şi 17 martie, o retrospectivă dedicată filmelor sale va avea loc la Noul Cinematograf al Regizorului Român. Regizoarea va susţine şi un masterclass la Bucureşti, pe 15 martie.

Cea mai populară realizare a lui Fox este seria de 6 episoade intitulată Flying: Confessions of a Free Woman, despre care creatoarea serialului Sex and the City, Candace Bushnell, spunea că ar trebui să fie materie obligatorie pentru femeile din toată lumea. Pentru acest documentar, Jennifer Fox a călătorit în 17 ţări şi şi-a explorat propria viaţă emoţională şi sexuală pentru a descoperi ce înseamnă să fii o femeie liberă astăzi.

Primul ei film, Beirut: The Last Home Movie, complex şi emoţionant ca un film de ficţiune, descrie o familie aristocratică ce încearcă să-şi păstreze stilul de viaţă în toiul războiului civil libanez. În My Reincarnation (2010), Jennifer Fox spune povestea relaţiei dintre marele maestru budist Namkhai Norbu şi fiul său, Yeshi, considerat reîncarnarea unui faimos Dalai Lama. Niciodată până acum un mare maestru tibetan nu a permis accesul deplin la viaţă sa privată şi este puţin probabil ca acest fapt să se mai repete vreodată.

De la debutul sau, în 1988, realizările regizoarei americane au fost premiate în cele mai prestigioase festivaluri (Sundance, Cinema du Reel, Hot Docs, etc.) şi difuzate în foarte multe ţări. La masterclass-ul din Bucureşti, Jennifer Fox va vorbi despre felul în care lucrează şi trăieşte în faţa şi în spatele camerei de filmat.

Programul de difuzare a filmelor lui Jennifer Fox:

Noul Cinematograf al Regizorului Român

15 martie 2012,

20h00 - Beirut: The Last Home Movie, SUA, 1987, 125'

16 martie 2012

20h00 - Flying: Confessions of a Free Woman, SUA, 2006, 2 x 60'

17 martie 2012

20h00 - My Reincarnation, SUA / NL / IT / CH, 2010, 102'

Sursa informaţiilor: Reporter Film şi LiterNet.ro.

Despre protestul de 8 martie din Piaţa Universităţii

Aşa cum anunţam, pe 8 martie ne-am strâns în Piaţa Universităţii, la fântână, pentru a marca prin protest Ziua Internaţională a Femeii. Spre deosebire de zilele obişnuite de protest, pe 8 martie în Piaţa Universităţii s-a strigat şi scandat împotriva discriminării, a sexismului, a tratării superficiale a problemelor femeilor în spaţiul public (de la violenţă domestică la maternitate), precum şi împotriva reducerii cheltuielilor publice în sectoarele asistenţei sociale, educaţiei şi sănătăţii. S-a transmis totodată un mesaj de solidaritate feminină, suroritate şi un îndemn de trezire civică către femeile din toată ţara.

România nu are tradiţia protestelor de 8 martie ca în ţările vestice. Ziua Internaţională a Femeii a fost edulcorată de regimul comunist prin transformarea ei într-o zi de preţuire a mamei şi a partenerei de viaţă. În loc de revendicări şi critici faţă de situaţia femeilor şi existenţa inegalităţilor de gen, obişnuim să celebrăm o zi a cadourilor, florilor şi să ieşim la restaurant sau la spectacole de muzică şi teatru.

Protestul de 8 martie din Piaţa Universităţii de anul acesta poate fi considerat o încercare de a da un sens revendicativ celebrării Zilei Internaţionale a Femeii în România şi de a aduce în public şi alte subiecte în această zi în afară de cele despre târgurile de cadouri, florile date de poliţişti şoferiţelor pe stradă, spectacolele de tipul Ştefan Bănică Jr. şi show-urile erotice cu trupe gen Chippendales. O întâmplare nefericită, masacrul de la coaforul din Dorobanţi în care un angajat MAI şi-a împuşcat mortal soţia şi o colegă de serviciu a acesteia şi a rănit alte 6 persoane, a făcut ca una din temele publice în ziua 8 martie să fie violenţa în familie şi noua lege de prevenire şi combatere a acestui tip de violenţă.

Protestul din Piaţa Universităţii a fost iniţiat de reprezentate ale organizaţiilor Front, Filia şi Mame pentru Mame. În jurul orei 20 în piaţă se strânseseră aproximativ 100 de persoane, o parte dintre ele cu pancarte, fluiere şi portavoci. Jandarmii au încercat să ofere flori protestatarelor dar au fost refuzaţi cu scandarea "nu vrem flori, nu vrem flori de dictator!".

În deschiderea manifestaţiei, Delia Panait de la asociaţia Front a citit manifestul „De 8 martie se luptă”.

În timpul protestelor s-a scandat: „1,2,3 misoginii jos cu ei!”, „Vrem reprezentare nu doar flori şi mărţişoare!”, „Vrem şcoli şi spitale, nu vrem catedrale”, „Aţi luat bani de la copii şi i-aţi dat la SRI”, „Indignate, nu manipulate!”, „Vrem creşe şi grădiniţe nu borduri şi alte fiţe” ş.a.

*Foto George Epurescu

*Foto George Epurescu

*Foto Mihai Burcea

*Foto Vlad Petri

Gala Femeilor Rome 2012

Manifestaţie de 8 martie în Bucureşti, Piaţa Universităţii

De 8 martie se luptă!

Pentru drepturi, egalitate de şanse, non-discriminare şi solidaritate între femei.

Unde: Piaţa Universităţii, la fântâna de la Arhitectură

Când: 8 martie, între 18-21.

Confirmări de participare.

În fiecare an de 8 martie ni se aduce brusc aminte că femeile României sunt extraordinare. Ni se oferă atenţie, flori, vouchere cu discount la SPA, reduceri la mall. Ieşim în oraş cu prietenele sau la o cină romantică cu partenerul de viaţă. Daca ne mai rămâne timp, ne amintim de bunicile şi mamele noastre, nişte eroine cărora le datorăm totul şi pe care le preţuim mult prea puţin.

De 8 martie se mimează respectul. Ne ascundem după zâmbete şi încercăm să ne simţim speciale. O singură zi pe an. Bifăm ipocrit data în calendar şi facem slalom printre tarabele cu mărţişoare. Apoi cursul vieţii femeilor din România se reia uşor, fără să schimbăm mare lucru.

Pentru că uităm ceva: de 8 martie se luptă!

Este ziua noastră. Este ziua care marchează lupta femeilor pentru drepturile de care noi ne bucurăm astăzi. De peste 100 de ani, femeile luptă pentru egalitate, autonomie, dezvoltare şi independenţă. Nimic din toate acestea nu se obţine de la sine, fără voinţă comună, solidaritate şi efort susţinut.

Mulţi cred că