duminică, 17 ianuarie 2010

Interviu

O studentă de la SNSPA scrie o lucrare despre „Feminismul în blogosfera românească” şi mi-a luat următorul interviu virtual pe care îl public mai jos pentru domniile voastre, ca să mă cunoaşteţi mai bine. Enjoy!


1. Când şi cum aţi început să fiţi interesată de feminism?

Am urmat un master în Spania despre managementul ONG-urilor şi tangenţial am aflat şi despre feminism. Tot în Spania am fost familiarizată cu campaniile împotriva violenţei de gen iar când m-am reîntors în România am resimţit că aici aceste teme sunt complet absente din dezbaterea publică. În Spania, cam o dată la două zile există o ştire pe canalele tv sau în ziare care să trateze tema violenţei de gen. În România nici măcar o dată pe an nu apar articole în ziare sau reportaje la radio şi tv care să trateze serios problema violenţei asupra femeilor.

2. Care au fost motivaţiile pentru crearea unui "blog feminist"?

Cred că în acest moment foarte multe persoane din media şi chiar din spaţiul academic îşi iau informaţiile de pe internet. La bibliotecă se ajunge mai greu, în plus există din ce în ce mai multe cărţi şi din ce în ce mai puţin timp disponibil pentru a le citi. Am toată admiraţia pentru feministele de la noi care s-au consacrat în mediul academic şi au publicat cărţi pe această temă, dar acum e momentul să coborâm în stradă şi să ne adaptăm limbajul pentru publicul larg.

3. Credeţi că situaţia politică actuală, în care doar un număr redus de funcţii în politică este ocupat de femei, este rezultatul vreunui " curent" explicit de excludere a femeilor din politică, sau, pur şi simplu, reţeaua de putere e formată dintr-o serie de amici, care îşi servesc interesul unul altuia, şi întâmplarea face să fie bărbaţi? Problema este sexismul sau corupţia?

Sunt mulţi factori la mijloc. Este evident şi un „curent de excludere”, în sensul că există persoane care nu acced la funcţii de putere în politică pentru că sunt femei. În societatea românească, deşi la nivel declarativ nu contează sexul persoanelor, femeilor li se atribuie „în mod natural” roluri care nu sunt compatibile cu vizibilitatea publică şi puterea. Încă se mai crede că locul unei femei puternice este mai potrivit în umbra unui bărbat.

Un al doilea factor este lipsa de mecanisme democratice de promovare în interiorul partidelor. Nu e suficient să fii foarte bun, competent, profesionist şi să te înscrii într-un partid pentru ca după un număr de ani să devii secretar de Stat sau ministru sau parlamentar. Să fim serioşi! Dar asta se întâmplă peste tot în lume. Partidele sunt formate din „bisericuţe”, din nuclee de putere. Ori aceste nuclee de putere la ora actuală sunt preponderent masculine şi ele perpetuează alegerea de noi cadre în rândul conducerii partidelor tot din rândul bărbaţilor.

Un alt factor este lipsa de resurse financiare a femeilor. În România marile afaceri sunt pe mâna bărbaţilor. În top 500 cei mai bogaţi români, rar apar şi nume de femei. Ori la ora actuală în România legătura dintre politică şi mediul de afaceri este foarte strânsă şi cele două sfere se influenţează reciproc. În interiorul partidelor, atunci când se împart funcţii după câştigarea unor alegeri, se ţine cont în principal de contribuţia membrilor la finanţele partidului. Cei care au contribuit mai mult, au un cuvânt mai greu la desemnarea şefilor sau mai bine zis la autodesemnarea lor în funcţii de conducere. Cei care au contribuit mai puţin, nu pot compensa prin competenţele pe care le deţin într-un anumit domeniu. De exemplu, ar fi interesant de ştiut cine au fost principalii finanţatori ai campaniei electorale a lui Traian Băsescu şi de văzut dacă printre ei se numără nume din actualul cabinet de miniştri (dacă printre finanţatorii campaniei electorale sunt persoane precum Adriean Videanu, Radu Berceanu sau Vasile Blaga). Eu personal pun prezenţa Elenei Udrea în componenţa guvernului Emil Boc pe seama finanţărilor consistente făcute la campania electorală a lui Traian Băsescu, mai presus de alte motive vehiculate de presă (o presupusă relaţie sexuală cu şeful Statului).

4. Ce politici publice credeţi că ar fi posibile în viitorul apropiat pentru îmbunătăţirea condiţiei femeilor în România?

Există foarte multe politici publice care s-ar putea implementa în acest sens. Unele s-ar putea adresa îmbunătăţirii în general a condiţiei femeilor, altele s-ar adresa numai anumitor categorii de femei (văduve, femei rome, prostituate, victime ale traficului de carne vie, victime ale violenţei domestice, etc.).

În prima categorie sunt politici din domenii foarte diverse, de la educaţia şcolară (eliminarea stereotipurilor de gen, încurajarea alegerii de profesii atribuite în mod tradiţional sexului opus – fetele să fie încurajate să urmeze şi profesii tehnice dacă au o chemare în acest sens, iar băieţii profesii feminine), la regândirea politicilor de reconciliere a vieţii private cu profesia sau politici de reducere/eliminare a sexismului din mass-media.

Aceste politici publice sunt posibile în viitorul apropiat cu condiţia să existe o voinţă politică sau o presiune dinspre societate în direcţia asta.

5. Ce părere aveţi despre un sistem de cote aplicat la tot ceea ce înseamnă funcţie publică?

Eu sunt de acord cu introducerea cotelor minime pentru femei pentru ocuparea funcţiilor publice.

Cotele sunt o măsură afirmativă şi, ca orice măsură afirmativă, se adresează redresării situaţiei unor categorii de persoane care în mod istoric au fost supuse discriminărilor şi excluderii, nedreptăţi ale căror efecte nocive pot fi mai rapid înlăturate dacă se adoptă astfel de măsuri. Mulţi spun că e absurd ca o femeie să fie promovată pe o funcţie numai pentru că e femeie. Dar să nu uităm că sute de ani femeile au fost excluse din funcţii publice tocmai pentru că au fost femei. Acum nici 100 de ani, femeile din România nu aveau nici măcar drept de vot darămite dreptul de a fi alese, adică existau nişte „cote” de 100% pentru bărbaţi pentru ocuparea funcţiilor publice. Era corect? Nu, spunem noi acum. Iar pentru a contrabalansa efectele acestei incorectitudini care încă se mai resimt şi azi, e nevoie să adoptăm pentru o perioadă nişte cote minime de reprezentare a femeilor.

Problema cea mai mare în România când se discută de introducerea cotelor este să explici că femeie sunt dezavantajate din pricina prejudecăţilor şi stereotipurilor. Mulţi zic că femeile sunt egale cu bărbaţii să acceadă la orice funcţie vor ele. Multe femei sunt şi ele de acord cu asta, pentru că nu există nici un fel de educaţie pe tema asta, există un fel de orbire când e vorba de inegalităţile dintre sexe. Doar femeile mai în vârstă, trecute prin viaţă, mai spun cu înţelepciune câteodată că traiul unei femei e mai greu decât al unui bărbat.

Câtă vreme femeile şi bărbaţii din România nu vor analiza mai atent inegalităţile dintre ei şi nu se vor pune în discuţie la modul serios rolurile atribuite în mod tradiţional unui sex şi celuilalt, orice discuţie despre cotele reprezentare este complicată şi sortită eşecului.

6. Ce părere aveţi de argumentul empatiei? Credeţi în faptul că un bărbat nu ar putea elabora o lege cu privire, spre exemplu, la violenţa domestică, pentru că pur şi simplu nu poate să o înţeleagă?

Nu e vorba de empatie ci mai degrabă de interese.

Un bărbat ar putea înţelege foarte bine necesitatea adoptării unei legi împotriva violenţei domestice, dacă ar avea interesul să o facă. Problema este că bărbaţii care fac legile se gândesc în primul rând la interesele lor şi abia după aia la interesele celorlalţi. La fel şi cei care împart banii de la buget. Statul Român de exemplu alocă mulţi bani pentru construirea unui stadion naţional la standarde internaţionale. Crezi că dacă Guvernul României ar fi fost format din femei în proporţie de 90% şi Parlamentul aşijderea, ar mai exista atâta generozitate pentru finanţarea fotbalului? Poate că Statul român ar fi alocat bani pentru o maternitate ultradotată la standarde internaţionale sau orice altceva ar fi fost necesar femeilor.

Priorităţile unui stat sunt create artificial în funcţie de cine se află la putere, nu în mod natural în funcţie de ceea ce cetăţenii necesită.

7. Ce credeţi că se va schimba în ţara noastră ca urmare preluării Presedinţiei UE de către Spania? Ce aşteptări aveţi?

Schimbările nu vor fi sesizabile pe termen scurt. Dacă Spania reuşeşte să înfiinţeze un Observator european al Violenţei de Gen, acest Observator va cere Guvernului român cifre despre violenţa împotriva femeilor din România şi va cere să i se raporteze ce face Statul pentru a le proteja pe femeile care sunt victimele agresiunilor, exercitând astfel o presiune care poate conduce la adoptarea efectivă a unor măsuri la nivel naţional.

De asemenea, deţinerea de către Spania a preşedinţiei UE poate fi o barieră pentru luarea unor măsuri care să reprezinte un regres în domeniul egalităţii de gen. De exemplu, poate pentru că se ştia că în perioada următoare la conducerea UE va fi Spania, ţară care are ca obiectiv prioritar pe perioada preşedinţiei UE, printre altele, promovarea principiului egalităţii între sexe, guvernul român nu a desfiinţat complet Agenţia Naţională pentru Egalitatea de Şanse odată cu reorganizarea agenţiilor guvernamentale.

Eu sper ca Spania să aducă în special problema violenţei de gen în rândul priorităţilor guvernului român, pentru că la ora actuală nu există nici un fel de politici pentru combaterea acestui tip de violenţă în România (există, dar foarte firave, politici de combatere a violenţei domestice şi rareori câte o campanie împotriva traficului de persoane, în rest mai nimic).

8. Credeţi că respingerea feminismului de către - cred că e corect spus – majoritatea populaţiei, se datorează unor convingeri patriarhale (misogine sau sexiste) veritabile, sau doar lipsei de informare şi ignoranţei? Respingem feminismul pentru că nu ştim ce e sau pentru că ştim, dar nu ni se pare normal ca femeia să fie pe picior de egalitate cu bărbatul?

Este respins feminismul, ca termen, dar nu şi ideile feministe, acesta e paradoxul. Cred că feminismul în general este respins în România prin mimetism la respingerea pe care o provoacă în ţările dezvoltate, acolo unde feminismul a fost o adevărată ameninţare la adresa ordinii patriarhale. Nu văd cum altfel s-ar putea explica, ţinând cont că în România feminismul este foarte puţin vizibil în rândul populaţiei. În timpul comunismului a fost complet absent, iar după revoluţie s-a manifestat la nivel academic.

Există şi foarte multă ignoranţă, asta din cauză că învăţământul românesc promovează multe din mentalităţile patriarhale şi aproape deloc din ideile feministe. Dacă ţinem cont de faptul că bruma de educaţie a majorităţii populaţiei este dobândită pe băncile şcolii, nu e de mirare că feminismul este de neînţeles pentru cei mai mulţi. După ce Maricica şi-a luat diploma de bacalaureat tocindu-i pe Eminescu, Coşbuc şi Sadoveanu la limba română, storcându-şi creierii să înţeleagă axiomele geometriei, ecuaţiile şi matricele la matematică, şi învăţând ca papagalul anii în care Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazu şi alţii şi-au disputat bătăliile cu turcii la istorie, Maricica noastră a cam terminat cu ce avea de studiat în viaţă. Se angajează ca secretară la o mică întreprindere de textile şi îşi trăieşte viaţa fără să mediteze la cât de corect sau de natural este ca o femeie să facă toată munca acasă în timp ce bărbatul ei butonează telecomanda sau de ce ea trebuie să se aranjeze într-un anume fel pentru a fi femeie, adică să-şi vopsească părul, să se penseze, epileze, rujeze, machieze, să poarte tocuri şi să-şi expună decolteul, în timp ce pentru fiinţele născute de sex masculin lucrurile sunt aşa cum le-a făcut natura.

9. Mi s-a întâmplat să regăsesc în bloguri idei de genul : feminismul e bun, dar feministele sunt "în principiu de stânga şi atee, sau membre ale unor biserici matriarhale obscure", sau "Doamna profesoara Miroiu e profesoara de feminism. E un drum lung sa spui ca e feminista.O feminista este in opinia mea fie o buzata cu fantezii orale, o prostituata materialista,o şleampătă beţivă sau o femeie care vrea sa fie atotdominatoare dorind ca sa aiba barbati prosti care sa faca ce vor din ei. Intr-un cuvant feminismul e ceea ce e mai rau din femeie. Ori doamna Miroiu este total opusul lor. " Comentaţi, vă rog.

Feministele în mintea acestor oameni sunt văzute ca o ameninţare şi lor li se atribuie tot ce e mai rău. Feministele sunt confundate cu misandrele, asta, repet ce-am spus mai sus, e din cauza controverselor care s-au născut mai ales odată cu cel de-al doilea val al feminismului în ţări dezvoltate ca Statele Unite. Feministele au stârnit valuri de ură acolo unde au luptat cu orânduirea patriarhală. A fost o luptă grea cu mentalităţile traditionale.

Nu a fost un lucru uşor să ajungi în numai 100 de ani ca femeile care erau complet dependente de bărbaţi, asimilate în drepturi cu minorii şi debilii mintali, să ajungă azi generali în armată, şefe de Stat şi de Guvern. A fost o revoluţie în gândire, care încă nu a fost complet asimilată în prezent şi care a făcut ca rolul femeilor să nu mai fie doar de muze şi mame pentru copii marilor bărbaţi de Stat, ci să-şi asume ele însele un rol vizibil în treburile publice. Ori toată această revoluţie, care mai are loc şi azi şi care nu s-a produs decât puţin în ţări tradiţionale ca a noastră, s-a lovit de instinctul de conservare al societăţii. În general există o reacţie de respingere a oamenilor la schimbare, dar feminismul a presupus o schimbare din temelii a orânduirii societăţii şi e normal să existe astfel de reacţii vehemente împotriva lui. Şi de aceea exponentele dar şi exponenţii sunt împroşcaţi cu noroi, oricât de neadevărate sunt acuzele care li se pun în cârcă. Şi despre Simone de Beauvoire se spunea, după ce a publicat cartea „Al doilea sex” în 1949, că e frigidă, nesatisfăcută, lesbiană, nimfomană, mamă denaturată, etc.

10. O altă idee foarte frecventă este că: feministă este antonimul lui feminină, şi cea din urmă categorie este cea apreciată. Vi se pare că elogiul feminităţii este făcut doar când poate să servească denigrării feminismului, sau, întra-adevăr, trăim într-o societate care apreciază peste măsură tot ceea ce este fragil, delicat, frumos (caracteristicile cvasiunanim acceptate ale feminităţii)?

Feminitatea este relativă, dar acest lucru nu e foarte vizibil pentru majoritatea oamenilor. Când se discuta despre acordarea dreptului de vot femeilor, se aducea ca contraargument faptul că prin asumarea acestei responsabilităţi politice, femeile îşi vor pierde feminitatea. Şi aşa a şi fost. Femeile şi-au pierdut feminitatea, aşa cum era ea înţeleasă în secolul al XIX-lea, perioadă în care, în cazuri extreme, femeie nu deschideau gura deloc în public pentru că a fi feminină însemna să fii complet pasivă. În secolele anterioare, a fi feminină însemna să ai un trup firav până la extrem, de aceea corsetele care strângeau cu putere pieptul femeilor pe sub rochiile lor pompoase le făceau să leşine frecvent din cauza insuficienţei aerului din plămâni. Definirea femininului ţine cont de relaţiile de putere din societate între cele două sexe.

În prezent de exemplu, femeile au ajuns în sfârşit în spaţiul public, acolo unde aveau acces interzis în trecut, dar acum se petrec alte fenomene care ne arată că relaţiile dintre cele două sexe sunt în continuare inegale. Există o obiectificare a femeilor, o supraexpunere a sexualităţii lor. A fi feminină azi te poate conduce către chirurgia plastică şi clinicile de înfrumuseţare.

11. Care credeţi că este cea mai serioasă problemă a femeilor din România, şi de ce?

Cred că problema violenţei este una foarte serioasă şi insuficient sau chiar deloc tratată. Femeile suferă violenţe în toate mediile, acasă, pe stradă, la muncă sau la şcoală. Violenţa domestică nu prea e luată în serios de autorităţi, iar restul violenţelor sunt ignorate. Câte cazuri de hărţuire sexuală la locul de muncă au fost soluţionate favorabil în instanţe? Cred că niciunul. În primul rând nu ajung până la instanţe pentru că femeile au un grad mare de tolerare la hărţuire în România. Acum doi ani parcă, Sorin Oprescu a dezvăluit că multe femei din Primăria Capitalei au fost nevoite să ofere servicii sexuale şefilor pentru a avansa pe posturi sau a-şi păstra locul de muncă. După aia nu s-a mai auzit nimic despre acest caz, nu s-a ajuns la proces sau concedierea făptaşilor. S-a mai auzit sporadic de câteva cazuri de studente cărora profesorii le-au cerut servicii sexuale în schimbul aprobării examenelor, dar iarăşi, nimic soluţionat oficial.

Violenţa pe stradă este şi ea o realitate tolerată şi nediscutată. Am fost la rândul meu de nenumărate ori agresată verbal pe stradă şi ştiu ce înseamnă. Pentru o femeie tânără, trecerea pe lângă un şantier înseamnă un risc foarte mare de expunere la agresiuni verbale sau chiar fizice.

În şcoli, băieţii îşi agresează colegele iar acestea tind să tolereze actele de agresiune pentru că nu sunt învăţate să aibă reacţii mai ferme de respingere.

12. Urâţi bărbaţii : ) ?

Îi urăsc pe cei care îşi bat nevestele acasă, care îşi pipăie secretarele, care plătesc femei pentru sex sau, mai rău, iau fete cu japca pentru a le vinde în străinătate pentru prostituţie. În rest, sunt critică cu bărbaţii şi femeile care perpetuează patriarhatul, subordonarea femeilor faţă de bărbaţi în general, chiar dacă în mod inconştient.

_______________________

*Întrebările mi-au fost adresate de Iulia Gugoaşă, anul III la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative (SNSPA), Bucureşti, căreia îi mulţumesc pentru interviu şi îi urez multă baftă în sesiune!

3 comentarii:

Lucia Lepadatu spunea...

De acord cu faptul ca "feministele" nu trebuie sa piarda contactul cu realitatea. Dar nu am vazut prea des reactii critice fata de situatii evidente de discriminare in politica, violenta si agresivitate limbaj, stereotipuri, imaginea femeii in media, nici din partea celor mai reputate specialiste.
Si eu ma numar printre aceia care cred ca este mare nevoie de astfel de reactii.
Din pacate, foarte putini trec dincolo de forma, sunt interesati sa o faca si sa determine decizii si schimbari esentiale.

Larisa spunea...

Excelente raspunsuri.

Dar cota femeilor nu poate fi mai mica de 50% .

http://nordiclarisa.wordpress.com/2010/01/18/social-miscarea-5050/

medusa spunea...

@Larisa, cotele sunt minimale. Din experienta altor state care au cote (in special din America Latina), s-a vazut ca un procent mai mic, de exemplu 20%, a fost mai rapid adoptat.
50% nu e realist si nici nu poate fi impus obligatoriu, parerea mea. La 50% se ajunge prin alte cai, nu cu forta.